Principalele Taxe și Impozite la Nivel European

Existenţa comunităţilor umane organizate social, a stalelor, generează nevoi publice, generale, care exced nevoile fiecărui individ în parte. Acoperirea acestor nevoi publice necesită un efort colectiv, din partea membrilor societăţii, care sunt chemaţi să contribuie din veniturile lor la constituirea resurselor financiare publice.

Din punct de vedere juridic, aceste sarcini sociale al persoanelor de a contribui, potrivit veniturilor, averilor sau consumului realizat, la constituirea resurselor financiare publice, reprezintă obligaţii legale stabilite in mod unilateral.

Nevoia de a asigura întreţinerea forţei publice a generat apariţia impozitelor încă din antichitate, în cazul primelor formaţiuni statale.

Denimuirea de „fisc” îşi are originea în latinescul „ficus” care înseamnă coş, paner, deci un instrument de colectare de resurse în vederea redistribuirii lor.

După apariţia statului, ca organizator al vieţii sociale, nevoia de resurse a crescut, amplificând şi activitatea fiscală, care se impune ca ansamblu al proceselor de formare şi redistribuire a resurselor, mai întâi sub forma lor naturală, apoi sub formă bănească, necesar atât colectivităţilor locale, cât şi formaţiunii statale, legate de dotarea armatei, amenajarea unor obiective de interes public ( drumuri, poduri, construcţii publice). Dezvoltarea activitaţii statale şi amploarea relaţiilor banesti odata cu apariţia economiei de piaţă a favorizat apariţia „finanţelor” ca un concept mai cuprinzător fiscului şi incluzându-l pe acesta.

În completarea resurselor domeniale, obţinute din exploatarea unor bogăţii naturale, aflate în patriotismul statului, a apărut şi s-a răspândit procedeul financiar al obligării persoanelor să plătească impozite ca venituri ale statului, fiind instituite impozite diferite, unele ordinare, altele extraordinare . În statul antic atenian principalul impozit era cel datorat de proprietarii de terenuri şi de alte bunuri. Existau de asemenea şi impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxe pentru vânzarea produselor agricole, precum şi un impozit extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi, impozit perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni. Dreptul statului de a reglementa perceperea de impozite a fost interpretat şi explicat în forme diverse în doctrină .

O altă concepţie primară a fost exprimată în Franţa începutului de ev mediu, potrivit căreia impozitul reprezenta „ajutorul” plătit de cetăţenii la cererea regelui, pentru asigurarea resurselor unor nevoi publice.Aşa cum subliniază prof. I. Gliga, astfel de concepţii primare s-au dovedit efemere.

PREZENTARE GENERALĂ

Impozitarea intră în competenţa statelor membre şi nu a Uniunii Europene. Guvernele sunt cele care stabilesc cuantumul impozitului pe profitul înregistrat de societăţile comerciale şi a impozitului pe venit, economii şi pe câştigurile din capital (profit obţinut din vânzarea unui bun, cum ar fi o casă). Intervenţia UE se limitează la a monitoriza aceste decizii pentru a evalua dacă sunt corecte la nivel european.Cu alte cuvinte, rolul UE este de a se asigura că reglementările fiscale naţionale respectă obiectivele generale ale Uniunii privind crearea de locuri de muncă şi că aceste dispoziţii nu împiedică libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor şi nu aduc avantaje neloiale întreprinderilor dintr-o ţară în detrimentul concurenţilor din altă ţară. În acelaşi timp, guvernele naţionale continuă să deţină controlul asupra creşterii impozitelor având în vedere că, potrivit legislaţiei europene, la nivelul UE nu pot fi luate decizii în probleme fiscale decât cu acordul tuturor statelor membre. Politica fiscală în cadrul Uniunii Europene constă în două componente: impozitarea directă, care rămâne de competenţa exclusivă a statelor membre, şi impozitarea indirectă, care influențează libera circulaţie a mărfurilor şi libera prestare a serviciilor. În ceea ce priveşte impozitarea directă, statele membre au luat măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală şi dubla impunere. Politica fiscală este menită să evite distorsionarea concurenţei între statele membre pe piaţa internă din cauza diferenţelor între nivelurile şi regimurile de impozitare indirectă. De asemenea, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale concurenţei fiscale în situaţiile în care societăţile efectuează transferuri de lichidităţi între statele membre ale Uniunii Europene. Statele membre transferă o parte din atributele naţionale în materie de percepere a impozitelor şi taxelor, după cum ponderea unei categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului Uniunii poate fi considerată o dimensiune a intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale. Tratatul de la Maastricht a stabilit principiul conform căruia bugetul, fără a prejudicia alte venituri, este finanţat integral prin resurse proprii. Resursele proprii se compun din impozite, prime, sume suplimentare, sau compensatorii, un anumit procent din taxa pe valoarea adăugată, un anumit procent din produsul nominal brut al statelor membre, amenzi, penalităţi, impozite pe salariile funcţionarilor comunitari.