Principiile fundamentale ale dreptului internațional umanitar

1. INTRODUCERE

De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi rigorile războiului şi să protejeze victimele acestuia. Un tânăr om de afaceri elveţian, Henry Dunant, prezent la acest eveniment, constată că mii de soldaţi răniţi sunt abandonaţi fără îngrijire. Aici se naşte ideea formării unei societăţi care să contribuie cât mai eficient la protejarea militarilor răniţi în conflictele armate. Astfel, în anul 1863, Henry Dunant, împreună cu un mic grup de genevezi , înfiinţează Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor, viitorul Comitet Internaţional al Crucii Roşii, care va juca un rol hotărâtor în dezvoltarea dreptului internaţional umanitar Aceştia reuşesc să convingă guvernul elveţian să organizeze o conferinţă internaţională, în anul 1864, la Geneva, la care au participat 12 state. Rezultatul acestei conferinţe marchează naşterea dreptului internaţional umanitar, respectiv adoptarea şi semnarea în acelaşi an a primei convenţii de drept umanitar – “Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie”. Acest tratat de 10 articole răstoarnă convingerea de până atunci că războiul şi dreptul sunt două contrarii ireconciliabile şi susţine, dimpotrivă, că dreptul poate acţiona chiar şi în război şi poate reglementa, în unele domenii comportamentul combatanţilor. De aici înainte, personalul sanitar şi religios, ambulanţele, spitalele vor fi recunoscute ca neutre şi protejate şi respectate de către beligeranţi. De asemenea, răniţii şi bolnavii vor fi adăpostiţi şi îngrijiţi, indiferent cărui beligerant îi aparţin. Este adoptat şi semnul distinctiv, de protecţie, al crucii roşii pe fond alb

În anul 1899 , la prima conferinţă de pace de la Haga, principiile convenţiei din 1864 au fost adaptate la războiul maritim, adoptându-se o a doua convenţie de drept umanitar, pentru protejarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare. Această convenţie a fost reafirmată şi dezvoltată în anul 1906.

Tot la Haga, în anul 1907 , la cea de-a doua conferinţă de pace, a IV-a convenţie definea categoriile de combatanţi care au dreptul la statutul de prizonier de război şi care beneficiază de un tratament specific pe toată durata captivităţii lor. În 1929, la Geneva, sunt dezvoltate şi reafirmate primele două convenţii (cele din 1864 şi din 1907) şi este adoptată o nouă convenţie cu privire la tratamentul prizonierilor de război.

Cel de-al doilea război mondial, fundamental deosebit de războaiele precedente prin mutaţiile profunde în metodele şi mijloacele de luptă, numărul victimelor, a declanşat intense eforturi din partea statelor, din partea CICR în mod deosebit pentru revizuirea convenţiilor umanitare. Astfel, în anul 1949 s-au desfăşurat la Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi România. Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenţii care sunt valabile în prezent şi la care, ulterior, au aderat aproape toate statele Aceste convenţii sunt:

1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie.

2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare.

3. Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război.

4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.

După 1949, au avut loc în lume numeroase alte conflicte armate care au demonstrat că instrumentele de protecţie a victimelor, îndeosebi populaţia civilă, nu sunt suficiente, ivindu-se necesitatea elaborării şi adoptării unor noi reguli, în conformitate cu realităţile existente. Astfel, în perioada 1974 – 1977 a avut loc la Geneva o conferinţă diplomatică pentru a discuta două proiecte de protocoale adiţionale la convenţiile de la Geneva di 1949. Cele 102 state reprezentate la această conferinţă au adoptat:

- Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;

- Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.

În prezent, la aceste protocoale adiţionale au aderat majoritatea statelor