Principiul lex voluntaris

Abstract: AS AN IMPORTANT CONNECTING POINT IN INTERNATIONAL PRIVATE LAW, THE DISCUSSIONS ON AUTONOMY OF THE PARTIES (LEX VOLUNTATIS) NEVER STOP. IN PRACTICE, LEX VOLUNTATIS WORKS AS A CONNECTING POINT OR FORMULA OF ATTRIBUTION RATHER THAN A COMMON PRINCIPLE. THE POSITION OF LEX VOLUNTATIS IN INTERNATIONAL PRIVATE LAWS ALL OVER THE WORLD CAN BE SHOWN VIA VALUE ANALYSIS: ON ONE HAND, THE WELL-KNOWN LEX VOLUNTATIS DERIVES FROM THE PARTIES’ PURSUIT ON MATERIAL AND SPIRITUAL REQUIREMENT; ON THE OTHER HAND, LEX VOLUNTATIS IS UNDERSTOOD DIFFERENTLY FROM PLACES TO PLACES. COUNTRIES FROM DIFFERENT LEGAL SYSTEMS USUALLY HAVE THEIR OWNS SPECIAL REQUIREMENTS ON THE UNDERSTANDING OF LEX VOLUNTATIS; LAST, LEX VOLUNTATIS FOCUSES ON THE RESPECT OF THE FREEDOM OF INDIVIDUAL WILL.301

„Diversificarea relațiilor sociale și economice, precum și creșterea economică au adăugat noi tipuri de conflicte. Este o explozie a contenciosului, a relațiilor interumane, precum și o insuficiență a reglementărilor legale în domeniu. Astfel soluționarea clasică prin intermediul justiției de genul câștig-pierdere nu mai constituie un răspuns adecvat la nevoile cetățenilor.

De aceea se dorește crearea unei justiții de proximitate în sensul unei apropieri de oameni. Metodele alternative cel mai des folosite și care se bucură de un mare interes și credibilitate din partea cetățenilor sunt arbitrajul, concilierea, medierea și tranzacția.”302

În cele ce urmează, vom încerca să aruncăm o scurtă privire asupra consacrării principiului voinței părților în actuala reglementare a arbitrajului internațional, și anume Cartea a VII-a Procesul civil internațional, Titlul IV Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine din Codul de procedură civilă și Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional cuprinse în Monitorul Oficial, Partea I nr.184/02.04.2013, Anexa nr.1

Parcurgând normele de mai sus, încă de la început, în art.1.110 din CPC întâlnim definiția litigiul arbitral internațional ca fiind acela care se desfășoară în România și care s-a

născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. Textul de lege extinde si

precizează in alin.2 ca dispozițiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj internațional, cu condiția de a fi îndeplinite cumulativ și în următoarele situații: sediul instanței arbitrale se află în România și cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România dacă părțile nu au exclus prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora. Iată cum, odată cu definirea litigiului care urmează a fi soluționat în procedura arbitrajului comercial internațional, principiul lex voluntatis se regăsește, legiuitorul permițând părților excluderea aplicării legii române și stabilirea unei alte legi care urmează să guverneze eventualul litigiu, chiar dacă acele condiții în care legea română s-ar putea aplica sunt îndeplinite. Stabilirea aplicării unei alte legi, prin voința părților este posibilă numai menționat expres, prin convenția arbitrală sau printr-un înscris ulterior.

Consacrarea expresă a lui lex voluntatis o găsim in art.1119 alin.1 CPC, unde legiuitorul dispune că “Tribunalul arbitral aplică litigiului legea stabilită de părți.”.

Observăm în continuare, în reglementarea art.1112 Convenția arbitrală, alin.2 care stabilește condițiile de fond cerute pentru validitatea acesteia, că, în primul rând, în enumerarea legilor prin prisma cărora condițiile de validitate trebuie îndeplinite, este menționată legea stabilită de părți. Așadar, primordială, în reglementarea Codului de procedură civilă este legea părților, iar numai în cazul în care acestea nu au prevăzut-o expres, urmează să fie luate în considerare alte criterii pentru a stabili legea aplicabilă litigiului arbitral. În același sens sunt și prevederile alin.3 al art.1110 referitoare la sediul instanței arbitrale care “se stabilește de părți”, precum și alin.4 al art.1113 privind procedura de recuzare a arbitrului, stabilită tot de părți și numai în cazul absenței unei astfel de proceduri, tribunalul de la sediul arbitrajului se pronunță asupra recuzării prin hotărâre definitivă.

În conformitate cu regulile de procedura arbitrală ale Curții Internaționale de Arbitraj, în art.1 este clasificat arbitrajul ca fiind: arbitraj instituțional, situație în care arbitrajul se va desfășura în conformitate cu Legea camerelor de comerț din România nr.335/2007, cu prevederile Codului de procedură civilă, cu dispozițiile art.1 pct.2 lit.b si art.4 alin.1 din Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional încheiată la Geneva la 21.04.1961 si arbitraj ad-hoc, acesta desfășurându-se după dispozițiile Legii nr.335/2007, prevederilor Codului de procedură civilă privind arbitrajul ad-hoc și cele ale convențiilor internaționale la care România este parte. Aceeași clasificare se regăsește, indirect în art.1114 din Codul de procedură civilă, unde se arată că „părțile pot stabili procedura arbitrală direct sau prin referire la regulamentul unei instituții de arbitraj ori o pot supune unei legi procedurale la alegerea lor.” Din acest punct de vedere, fără însă a deroga de la principiul lex voluntatis, Regulile Curții Internaționale de Arbitraj sunt mai clare, arătând in alin.2 al art.1, în referire la arbitrajul instituționalizat că prin nominalizarea instituției permanente de arbitraj în convenția arbitrală părțile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură, prevăzând și sancțiunea nulității absolute pentru orice derogare de la această regulă. Există situații când deși în convenția arbitrală s-a prevăzut arbitrajul instituționalizat, să nu se fi nominalizat instituția permanentă de arbitraj. În acest caz competența va fi determinată de regulile arbitrajului unde s-a înregistrat cererea arbitrală sau acțiunea arbitrală de către reclamant.