Principiul ne bis în idem în dreptul Uniunii Europene

I. CONCEPTUL

Conform dispozițiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 al Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul non bis in idem definește dreptul unei persoane de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori de către jurisdicțiile aceluiași stat, pentru o infracțiune comisă de către o persoană, pentru care aceasta a fost deja achitată ori condamnată printr-o hotărâre definitivă. În acest sens, principiul non bis in idem este parte integrantă a tuturor procedurilor penale ale statelor membre ce fac parte din Consiliul Europei.

În cuprinsul art. 50 din Carta Uniunii Europene este prevăzut că ” nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

Formularea sensibil diferită a celor două texte precum și a textelor adiacente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) au avut abordări diferite în interpretarea atât a elementului idem cât și a elementului bis. Teoretic, se poate ajunge în situația în care o procedură penală este definitivă potrivit jurisprudenței CJUE și prin urmare este aplicabil principiul non bis in idem, însă o procedură penală similară din dreptul intern să nu fie considerată definitivă potrivit jurisprudenței CEDO și să fie exclusă aplicarea regulii non bis in idem.

Ca o urmare evidentă a importanței deosebite a acestui principiu a justificat consacrarea sa drept principiu al procesului penal, astfel că acesta nu este doar o simplă regulă procedurală, ci este considerat un drept fundamental al cetățenilor.

Sintetic, putem spune că o persoană se bucură de trei garanții distincte: nu poate fi urmărită, judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeași faptă.

Prevederile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenției Europene a drepturilor Omului garantează interdicția judecării de două ori pentru aceeași faptă, iar cel de-al doilea paragraf al aceluiași articol dispune că această interdicție "nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată" .

Cea mai des întâlnită încălcare a acestui principiu fundamental este atunci când o persoană să fie sancționată contravențional sau administrativ și apoi urmărită, eventual și condamnată penal pentru aceeași faptă.

Pentru a stabili dacă o anumită sancțiune contravențională sau administrativă intră în sfera materiei penale, C.E.D.O. ține seamă de criterii Engel : calificarea reținută în dreptul intern, natura faptei imputate sau severitatea sancțiunii care poate fi aplicată. În măsura în care, aplicând aceste criterii, acea contravenție cade în sfera „acuzației în materie penală” iar sancțiunea aplicată este o „pedeapsă” în accepțiunea terminologiei penale atunci devin aplicabile toate garanțiile prevăzute de Convenție în materie penală.

Se constată de mai mult timp faptul că aplicarea principiului non bis in idem în materie penală nu mai este supus legilor naționale, ci este influențat profund de norme și standarde impuse prin instrumentele juridice ale instituțiilor Uniunii Europene.

Totuși, cu privire la aplicarea Protocolului nr. 7 anumite state europene au refuzat ratificarea acestuia, de ex. Germania și Regatul Unit, iar altele, de pildă Franța și Italia, au formulat rezerve pe considerentul că aplicarea principiului este strict aplicabil în relație cu sancțiunile penale aplicate, nu și cele administrative sau contravenționale, în schimb România nu a formulat astfel de rezerve, sens în care aplicarea principiului non bis in idem se face conform interpretării date de C.E.D.O.

Consider că refuzul de ratificare sau formularea de rezerve are la bază structura diferită a sancțiunilor din statele în cauză, însă apreciez că din perspectiva legislației naționale din România astfel de întreprătunderi între sancțiunile de natură penală și cele administrative sau contravenționale sunt mai greu de întâlnit și țin mai curând de incopetența de aplicare a legislației față. De exemplu, există posibilitatea ca în cazul unui accident rutier în care a rezultat uciderea din culpă a unei persoane de către un conducător auto să se aplice în primă fază o sancțiune contravențională pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice fiind sub influența băuturilor alcoolice, iar ulteior să se procedeze la efectuarea urmăririi penale față de șofer sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, reținându-se în subsidiar o formă agravantă a faptei prin reținerea circumstanței conducerii sub influența băuturilor alcoolice în momentul săvârșirii faptei, însă procedurile de protocolare a unor astfel de fapte de către organele de urmărire penală impun ca în momentul constatării unei fapte penale toate măsurile luate să se facă în baza legii penale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu privire la interpretarea principiului ne bis in idem în dreptul Uniunii, relativ la sesizarea organelor judiciare ale Suediei în privința unui litigiu între Åklagaren (Ministerul Public), pe de o parte, și domnul Åkerberg Fransson, pe de altă parte, cu privire la urmărirea penală desfășurată de Ministerul Public sub aspectul unor infracțiuni fiscale în formă agravată, respectiv relativ la faptul că anterior anchetei penale deja în desfășurare în fața instanței suedeze, în cadrul unei proceduri administrative numitul Åkerberg Fransson a fost sancționat pentru aceleași fapte relativ la completarea eronată a declarațiilor fiscale. În cauza C‑617/10, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Haparanda tingsrätt (Suedia), prin decizia din 23 decembrie 2010, primită de Curte la 27 decembrie 2010, în procedura Åklagaren împotriva Hans Åkerberg Fransson, Curtea (Marea Cameră), a hotărât că principiul ne bis in idem enunțat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul taxei pe valoarea adăugată, în mod succesiv, o sancțiune fiscală și o sancțiune penală în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanța națională.