Principiul non bis în idem

I. INTRODUCERE

Cele mai multe reglementări europene şi naţionale consacră principiul non bis in idem, în materie penală.

Conform dispoziţiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest principiu defineşte dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori de către jurisdicţiile aceluiaşi stat, pentru o infracţiune comisă de către o persoană, pentru care aceasta a fost deja achitată ori condamnată printr-o hotărâre definitivă.

Principiul non bis in idem este parte integrantă a tuturor procedurilor penale ale statelor membre ce fac parte din Consiliul Europei.

Importanţa deosebită a acestui principiu a justificat consacrarea sa la rang de principiu al procesului penal, astfel că acesta nu este doar o simplă regulă procedurală, ci este considerat un drept fundamental al cetăţenilor.

Prevederile articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţiei Europene a drepturilor Omului garantează interdicţia judecării de două ori pentru aceeaşi faptă, iar cel de-al doilea paragraf al aceluiaşi articol dispun că această interdicţie "nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată".

Textul Convenţiei prevede faptul că principiul mai sus menţionat nu se opune redeschiderii unor proceduri pe calea unor revizuiri sau a altor recursuri extraordinare, atât timp cât rejudecarea unei cauze după exercitarea unei căi de atac nu poate fi calificată ca fiind un nou proces penal.

Astfel, acest text interzice condamnarea penală a unei persoane de două ori pentru aceeaşi faptă, în schimb nu interzice aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă, cu singura condiţie ca acestea să aibă un scop diferit.

Totodată, paragraful 3 al aceluiaşi articol instituie caracterul absolut al principiului mai sus menţionat şi pe care îl voi aborda în această lucrare, în cadrul sistemului european de protecţie a drepturilor omului, deoarece acesta instituie regula conform căreia nu este permisă nicio derogare de la prevederile sale în conformitate cu art. 15 al Convenţiei Europene a drepturilor Omului.

Din acest punct de vedere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabileşte dacă fapta se încadrează în domeniul de aplicare al „materiei penale” ţinând cont de criterii alternative.

De asemenea, această garanţie mai este reglementată şi de către art. 54-58 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, precum şi de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, despre care voi vorbi mai pe larg în lucrarea mea.

Am decis să abordez acest subiect deoarece, nu rareori se întâmplă ca o persoană să fie sancţionată contravenţional şi apoi urmărită, eventual şi condamnată penal pentru aceeaşi faptă.

În cadrul prezentului studiu doresc să reflect asupra modului în care dreptul material şi procesual penal sunt influenţate de aceea că domeniul de incidenţă al legilor naţionale nu mai este unul de tip autonom, ci unul integrat într-un Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie european, care se doreşte a fi consolidat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Din acest motiv, aplicarea principiului non bis in idem în materie penală nu mai este supus legilor naţionale, ci este influenţat profund de norme şi standarde impuse prin instrumentele juridice ale instituţiilor Uniunii Europene.

De asemenea, consider că o altă provocare ridicată de acest domeniu se referă la faptul că este necesar a se menţine un oarecare echilibru între elementele care sunt semnalate de aceste instrumente şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi elementele care rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cele ce urmează voi aborda reglementările în materia principiului non bis in idem, precum şi dispoziţiile legale privitoare la dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă.