Procedura controlului parlamentar

Capitolul 1.

NOŢIUNEA DE CONTROL PARLAMENTAR

1.1. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE CONTROLULUI PARLAMENTAR

Statul modern, în vederea îndeplinirii scopului său, exercită anumite funcţii sau prerogative: funcţii politice, funcţii juridice şi funcţii sociologice Ca instrument de organizare şi conducere socială, scopul statului este apărarea interesului general sau, într-o exprimare mai plastică, „ menirea statului este”- sau ar trebui să fie –„ fericirea cetăţenilor” Astfel, „ …dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe ”

În ceea ce priveşte funcţiile juridice, delimitarea conţinutului acestora se face potrivit principiului separaţiei puterilor.

Principiul separaţiei puterilor – elaborat secolul Luminilor – a rămas, în ciuda criticilor ce i s-au adus, una din valorile fundamentale, definitorii ale regimurilor politice democratice contemporane. Receptarea lui nu se realizează, fără îndoială, în condiţii de conformitate cu doctrina gândită de Montesquieu cu aproape două secole şi jumătate în urmă, unele regimuri refuzându-i parţial aplicarea sau altele procedând la înfăptuirea lui în chip diferit, recurgând, într-o măsură mai mare sau mai mică, la acest criteriu de referinţă, datorită perenităţii lui.

Acest principiu, bazat pe refuzul absolutismului datorat concentrării puterilor pe acelaşi factor de decizie, îşi păstrează încă neştirbită întreaga actualitate. Astăzi nimeni nu se îndoieşte de faptul că înlocuirea acestei concentrări funcţionale, printr-un regim politic moderat, caracterizat tocmai prin faptul că puterea este limitată, prin difuzarea ei pe mai mulţi centri de impuls nu reprezintă altceva decât expresia celei mai evidente necesităţi sociale şi politice.

Separaţia puterilor nu rezidă în stabilirea unui regim politic în care Executivul şi Legislativul sunt mai mult sau mai puţin separaţi, chiar antagonici, ci în existenţa şi valoarea a două idei fundamentale: pe de o parte, puterea politică nu trebuie să se afle în mâinile aceleiaşi autorităţi, iar pe de altă parte, dezideratul unui echilibru necesar între organele statului se naşte în urma repartiţiei puterii între aceste organe.

Funcţia legislativă are ca obiect adoptarea de către Parlament a normelor general-obligatorii, impersonale şi care au un caracter primar. Aceasta se deosebeşte de celelalte funcţii ale statului şi prin faptul că are un caracter originar, adică regulile generale adoptate prin lege exprimă voinţa suverană a organului reprezentativ la nivel naţional, format din membrii desemnaţi de corpul electoral.

Funcţia executivă, denumită uneori şi funcţie administrativă, are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor, asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii materiale prin care, pe baza legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le integra activitatea sau a le face anumite prestaţii.

Principala caracteristică a funcţiei executive constă în faptul că ea are un rol consecutiv în raport cu funcţia legislativă, având drept consecinţă imperativă conformitatea actelor puterii executive cu legea, nefăcând excepţie de la aceasta, nici actele normative emise de Guvern, ca urmare a abilitării legislative – care trebuie să fie conforme, nu numai cu legea prin care Guvernul a fost autorizat să legifereze, dar şi cu toate celelalte legi în vigoare – deşi conţin, ca şi acestea, norme cu putere de lege.

Funcţia judecătorească are ca obiect soluţionarea de către instanţe a litigiilor de natură civilă, penală, contravenţională ş.a., care pot să apară în cadrul societăţii

În sistemul statului de drept ( statul legitim ), scopul funcţiei judecătoreşti îl reprezintă asigurarea accesului liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârile nelegale sau netemeinice pronunţate de o instanţă să poată fi îndreptate, pe calea exercitării căilor de atac de instanţa ierarhic superioară.

Din întreaga experienţă social – istorică rezultă că activitatea de control, în general, este o constantă a spiritului pragmatic şi raţional, care îşi propune prin operaţiuni specifice să verifice şi să valorizeze efectele manifestărilor acţiunii umane la nivelul societăţii organizate.

Însă, noţiunea de control parlamentar a fost fundamentată, ca şi concept juridic, mult mai târziu, respectiv o dată cu apariţia teoriei organizării şi a ştiinţei conducerii.

Unul dintre cei care s-au consacrat studierii fenomenului social al organizării şi controlului este Henry Fayol. În concepţia acestui autor, controlul reprezintă o componentă a procesului de conducere, alături de previziune, organizare, comandă şi coordonare.

Într-o altă opinie, cea a lui Luther Gulick, ce a elaborat cunoscuta formulă conceptuală „Posdcorb” ( în cadrul căreia fiecare literă semnifică un element component al procesului de conducere: planificare, organizare, personal, dirijare, coordonare, raportare şi buget ), categoria de control nu mai apare ca un element distinct al conducerii, ci se constituie într-o entitate care vizează toate elementele organizării în procesul conducerii, fiind o componentă intrinsecă a acestuia.

În România, pornindu-se de la modelele constituţionale tradiţionale şi de la prevederile noii Legi fundamentale, se admite că distribuirea competenţei Parlamentului se împarte între funcţia de legiferare, cea de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice, funcţia de control şi funcţia de conducere în politica externă.

În principiu, funcţia de control se referă, la întreaga activitate statală şi la toate autorităţile publice,concretizându-se prin mijloace şi procedee adecvate.

Controlul parlamentar priveşte îndeosebi activitatea Executivului, realizându-se în forme specifice, pe calea întrebărilor, interpelărilor, anchetei parlamentare şi moţiunii de cenzură, dar şi pe calea competenţei legislative a Parlamentului, ipoteză în care poate obliga Guvernul să se explice asupra politicii pe care vrea să o promoveze printr-un proiect de lege şi asupra soluţiilor pe care le preconizează.

Aşadar, fundamentul funcţiei de control îl constituie un mod cumulativ exigenţele principiului separaţiei puterilor în stat, caracterul de autoritate reprezentativă al Parlamentului, dispoziţiile Legii fundamentale, precum şi contractul de guvernare care presupune platforma politică a Executivului şi principiul responsabilităţii guvernamentale, element definitoriu parlamentar.

În concluzie, se poate spune că, lato sensu, controlul parlamentar asupra Executivului şi administraţiei publice reprezintă o funcţie importantă parlamentară, justificată de esenţa acestui organ, de a fi forul reprezentativ suprem al poporului. Stricto sensu, însă, acesta reprezintă rolul operaţiunea politico-juridică cea mai complexă şi expresivă de aplicare a principiului funcţional al separaţiei puterilor de stat.