Procesul desistării

Introducere

La începutul secolului al XIX-lea, criminologii erau preocupați de stabilirea cauzelor care determină indivizii să comită infracțiuni. De-a lungul timpului aceste cercetări au relevat faptul că există o multitudine de factori care determină comportamentul infracțional.

La baza comiterii de infracțiuni, s-a considerat că se află factori de natură fiziologică, genetică și socială (Oancea, Faur, 2012).

Obiectivul situat la baza cercetărilor era acela de a distinge cu exactitate acele elemente care conduc la comiterea de infracțiuni, însă începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, interesul criminologilor s-a focalizat pe identificarea factorilor care stau la baza abandonării actului infracțional. Aceste cercetări au plecat de la premisa că o contribuție în a reduce infracționalitatea este înaintarea în vârstă.

Cercetări în domeniu au relevat faptul că majoritatea delincvenților juvenili reușesc să desiste cu succes în jurul vârstei de treizeci și doi de ani (Farrington,1995).

Noțiunea de desistare este relativ recentă în domeniul criminologiei, definită ca o variabilă dependentă neobișniută datorită faptului că nu inseamnă un eveniment care se întâmplă, ci “reprezintă absența susținută a unui tip de eveniment cert (în acest caz, infracțiunea)”(S.Maruna, Toch, 2007).

Astăzi, noțiunea de desistare este utilizată ca un concept comportamental folosit să descrie un patern răspândit al actului criminal fiind răspândit în studiile longitudinale care s-au scris cu privire la cariera infracțională (McLaughlin,Muncie,2012).

Majoritatea cercetărilor definesc această noțiune de desistare ca pe o modalitate de intrerupere/abținere sau chiar abandon al unei cariere infracționale.

Farral și Bowling (1999) au dat definiția desistării ca fiind „momentul în care cariera infracțională ia sfârșit” (Farral,1999,p.253). În contextual acesta, „sfârșitul” se obține de-a lungul carierei de infractor și desistarea trebuie privită retrospectiv.

Nu trebuie confundată desistarea în sine cu decizia de a desista, deoarece chiar dacă decizia de a desista este luată nu înseamnă neapărat că desistarea va și avea loc.

Trebuie avut în vedere că atunci când vorbim despre procesul de desistare înseamnă că vorbim exclusiv despre categoria de infractori persistenți adică cei care au reușit să dezvolte adevăratele cariere infracționale.

În domeniul criminologiri, desistarea se traduce ca o circumstanță ce implică absența comiterii de infracțiuni și nu ca pe niște efecte ce determină absența în comitere.

Desistarea primară și desistarea secundară

Potrivit lui Edwin Lemert (1951), desistarea poate fi de două feluri, primară și secundară. El susține că desistarea primară este considerată „a fi primul flirt și prima experimentare a comportamentului delincvent”, iar desistarea secundară include faptul că “comportamentul deviant este încorporat ca o parte din individul în sine”(Lemert,1951,p.11).

Într-o altă ordine de idei, desistarea primară, poate însemna doar o simplă abținere a individului de a participa la acte infracționale în schimb la cea secundară, schimbările apărute în personalitatea infractorului sunt mult mai pintense, individul nu se mai distinge ca fiind un infractor.

Ultimul tip de desistare se formează în idealul care trebuie să fie în atenția serviciilor corecționale din sistemul de justiție penală, în mod deosebit de către serviciile de probațiune în decursul reabilitării infractorilor.

Autorii susțin că, din pricina pauzelor care apar frecvent în dezvoltarea carierei infracționale, este mai puțin importantă desistarea primară deoarece atenția o caparează desistarea secudară prin care individul are capacitatea necesară încât să poată deveni un „fost infractor ”.

Desistarea nu trebuie să fie privită ca pe un eveniment ci ca pe un proces care se află în desfășurare. Maruna (2001) spunea că a cerceta „ modul în care (cum) indivizii se stăpânesc și se abțin să mai comită infracțiuni este mult mai important decât să înțelegi de ce indivizii aleg să desiste. (Shadd Maruna,2001, pag 24).

Desistarea primară poate să cuprindă totalitatea experiențelor pe care indivizii le trăiesc asupra deciziei de a desista.Acest tip de cercetare poate evidenția mai cu amploare natura tranziției către o desistare bine dezvoltată.

Luând în calcul faptul că desistarea secundară este o eventuală împrejurare provizorie, un studiu care cercetează indivizii care trec de la un comportament delincvent la un comportament de conformare cu normele societății,ne pun la dispoziție o imagine de ansamblu cu privire la modul în care foștii infractori reușesc să sprijine desistarea pe perioade lungi.