Profiliu Al-Qaeda

INTRODUCERE

Pe 20 iulie 1944, masiva conspiraţie împotriva lui Adolf Hitler culmina cu explozia unei bombe în sala de consiliu a cartierului general de la Rastenburg. Hitler a scăpat cu câteva zgârieturi. Omul care a pus bomba sub masa încărcată cu hărţi ale frontului, colonelul conte Claus von Stauffenberg, a fost prins şi executat. Printre cei câteva mii de aşa-zişi complici la atentat s-a numărat şi preotul protestant Dietrich Bonhoeffer. Cunoscut ca activist antinazist, începând cu anul 1933, Bonhoeffer a refuzat să se refugieze în Statele Unite, fiind încarcerat, în 1943, şi executat la începutul anului 1945, după ce autorităţile germane au descoperit mai multe documente ce-l legau de conspiraţia lui von Stauffenberg.

Bonhoeffer rămâne în istorie în admirabila companie a unor persoane cum au fost Erskine Childers (executat de britanici pentru apartenenţa la IRA) şi Steve Biko (omorât în bataie de către poliţia sud-africană pentru că făcea parte din ANC) şi a multor altor protagonişti ai unor cauze considerate astăzi, în cea mai mare parte, ca mişcări de eliberare. Mulţi germani au declarat că participarea lor la atrocităţile comise de către nazişti s-a făcut ca urmare a obedienţei faţă de nişte ordine ce nu puteau fi încălcate, iar dacă există vreun vinovat pentru crime împotriva umanităţii acesta este numai statul german. Tribunalul de la Nürnberg a respins o astfel de strategie de apărare. Făcând asta, implicit, tribunalul a concluzionat că ultimul arbitru în legătură cu legitimitatea unui act de violenţă trebuie să fie conştiinţa persoanei implicate. Nu are nici o importanţă dacă, mai târziu, persoana respectivă este considerată luptător pentru libertate sau terorist .

Legea germană care l-a condamnat pe Bonhoeffer a fost invalidată, pe plan internaţional, din două puncte de vedere. Mai întâi, datorită faptului că Germania a pierdut războiul. Dacă ar fi să ne oprim doar la acest punct de vedere, am putea să cităm axioma conform căreia istoria este scrisă de către învingători. Apoi, aliaţii au fost de acord, la Procesul de la Nürnberg, că nazismul nu se circumscrie nici unui standard etic şi l-au condamnat la unison. Dietrich Bonhoeffer, considerat de toată lumea ca fiind un patriot, a fost reabilitat de către propria-i ţară abia în 1996.

Importanţa deosebită a conştiinţei individuale, aşa cum a fost ea enunţată la Nürnberg, impune guvernelor câteva obligaţii specifice:

 guvernele trebuie să recunoască dreptul fiecărei persoane de a se opune autorităţilor;

 trebuie să se facă, în mod obiectiv, o evaluare a legitimităţii acestei conduite de manifestare împotriva autorităţii;

 trebuie asigurată, atât pentru instituţii, cât şi pentru cetăţeni, cea mai bună protecţie împotriva violenţei iraţionale (şi aici poate fi dat ca exemplu atacul cu gaze efectuat de o sectă din Tokyo, în 1995);

 ultima obligaţie, şi cea mai sensibilă, o reprezintă necesitatea de a întâmpina cu flexibilitate şi înţelegere manifestările legitime împotriva autorităţii.

Terorismului i se poate da o definiţie simplă şi cuprinzătoare: reprezintă o manifestare ilegală de violenţă politică. Dar nu toate acţiunile ce se înscriu în acest spectru pot fi considerate ca acte de terorism şi nici cei care le comit nu pot fi toţi caracterizaţi ca terorişti. Fiecare caz este unic. Fiecare acţiune teroristă ocupă doar un singur punct din spectrul violenţei politice. Istoria ne învaţă că violenţa reprezintă un ultim mijloc de convingere; societatea depinde de legi, iar legile depind de aparatul care le pune în aplicare şi care veghează la respectarea lor. Astfel ajungem să constatăm că statul, în mod necesar, exercită violenţa – o violenţă controlată, legală.

Legalitatea este un element cu o pondere incomensurabilă în această ecuaţie. De-a lungul vremurilor, omenirea a ajuns la un consens de ordin etic bazat pe tratamentul egal de care fiecare persoană trebuie să se bucure. Marile religii ale lumii se sprijină pe acesta. În situaţia în care un sistem de drept violează acest consens, victimele nu au, de cele mai multe ori, posibilitatea unei apărări paşnice. În secolele din urmă, naţiunile civilizate au construit un bogat sistem de drept internaţional, dar modul în care acesta trebuie pus în practică nu este încă definitivat.

Terorismul antisemit s-a răspândit după crearea statului Israel, vizând o serie de obiective evreieşti din Europa. Nu mai puţin de 17 ţări europene au fost afectate, cea mai mare proporţie a atacurilor înregistrându-se în Marea Britanie, Franţa şi Germania. Atacurile împotriva isralienilor şi evreilor din Europa au vizat mai degrabă persoane decât bunuri şi au fost astfel concepute încât să producă victime. Cel mai mare număr de atacuri au fost executate de persoane aflate în legătură cu organizaţiile teroriste palestiniene.

Rareori, în astfel de atacuri antisemite, făptuitorii au fost prinşi pe loc. Atacurile armate, aproape întotdeauna, au durat mai puţin de patru minute, iar teroriştii s-au folosit de confuzia creată pentru a dispărea.

Lumea de astăzi este plină de persoane şi de entităţi ale căror acţiuni se încadrează foarte bine în definiţia actelor teroriste. Multe guverne sunt puse în faţa unor mişcări ce le contestă cu violenţă autoritatea. Multe guverne răspund la violenţă cu violenţă. Organizaţiile umanitare cataloghează aceste acţiuni ca încălcări ale convenţiilor internaţionale şi, uneori, chiar ale legilor statului respectiv. Autorităţile din Iran şi Libia sunt foarte zeloase atunci când trebuie să-i eticheteze pe disidenţii lor ca „blasfemiatori” (Salman Rushdie) şi nu ezita să o harţuiască pe soţia căpitanului navei U.S.S. Vincennes, un vas de război care a doborât, din greşeală, o aeronavă iraniană deasupra Golfului Persic.

Începând cu 1979 şi până în 1995, au fost documentate peste 360 de atacuri îndreptate împotriva obiectivelor diplomatice şi consulare ale Americii, atacuri ce au cuprins o gamă largă de manifestări, de la simple focuri de armă trase la întâmplare împotriva clădirilor, până la luarea de ostatici şi plasarea de bombe în maşini capcană. Începând cu 1970, aeronavele civile americane au fost deturnate, atacate la sol sau detonate în aer. Instalaţiile militare americane au fost bombardate, înregistrându-se masive pierderi de vieţi omeneşti, de neuitat fiind incidentul, din 1983, de la Beirut, bombardarea unui birou din Arabia Saudită, în 1995, şi a unei clădiri cu apartamente de locuit, tot în Arabia Saudită, în 1996. Terorismul şi-a făcut intrarea şi pe teritoriul naţional al SUA, debutând cu bombele plasate la World Trade Center, în 1993, şi în Oklahoma City, 1995.

Până la 11 septembrie 2001, nu putem spune că terorismul a marcat puternic societatea americană. Grupul islamist condus de şeicul Omar Abdel Rahman, învinuit, în 1996, pentru conspiraţie în vederea plasării de bombe în New York City, a fost descoperit şi anihilat înainte să-şi poată pune în aplicare planurile. Liderul grupului palestinian care a plasat încărcătura explozivă la World Trade Center, Ahmad Ramzi Yousef, a dovedit amatorism în a-şi crea o legendă, fiind descoperit imediat.