Proiect arbitraj - soluționarea litigiului între Route 66 și Infinity System

Cap I. Convenţia de arbitraj

Pentru început definim convenţia de arbitraj ca fiind “acordul de voinţă al părţilor în legătură cu soluţionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrală” Octavian Căpăţână şi Brânduşa Ştefănescu privesc convenţia arbitrală ca pe o ”înţelegere prin care părţile supun spre rezolvarea unui arbitraj instituţional sau ocazional (ad-hoc) un anumit litigiu de comerţ internaţional, renunţând la dreptul de a se adresa în acest scop organelor jurisdicţionale de stat”.

Convenţia arbitrală poate îmbrăca două forme: ”fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis” Atât clauza compromisorie cât şi compromisul trebuie să indice numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora. Legea nu impune arătarea obiectului litigiului şi în cazul clauzei compromisorii, întrucât prin definiţie acesta este subînţeles, litigiul referindu-se tocmai la neînţelegerea părţilor cu privire la contractul în care este inserată această clauză. De asemenea, potrivit art. 4(1) b din Convenţia de la Geneva din 1961 părţile care decid să supună litigiul unui arbitraj ocazional trebuie, pe lângă desemnarea arbitrilor (sau precizarea modului de a-i nominaliza) să determine şi locul (sediul) unde aceştia se vor întruni pentru dezbateri şi să fixeze regulile de procedură aplicabile.

Încheierea unei convenţii arbitrale exclude competenţa instanţelor judecătoreşti, pentru litigiul care face obiectul ei. Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona litigiul, hotărând în această privinţă printr-o încheiere care poate fi atacată numai o dată cu hotărârea arbitrală pe fond, prin acţiunea (cererea) în anulare.

1.1. Întinderea convenţiei de arbitraj

Convenţia de arbitraj vizează nu numai modalitatea de soluţionare, pe cale arbitrală a litigiului dintre părţi, ci şi alte elemente cum sunt cele privitoare la: constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale, conţinutul şi forma hotărârii arbitrale.

Modul de redactare şi deci implicit conţinutul convenţiei de arbitraj este în general diferit în functie de felul arbitrajului - ad-hoc sau instituţionalizat - avut în vedere de părţi.

Astfel, atunci când părţile optează pentru un arbitraj instituţionalizat ele trimit, în cuprinsul clauzei compromisorii, la Regulamentul acelei instiţutii, utilizând o formulă de tipul “orice litigii care se vor naşte în legătură cu acest contract vor fi soluţionate definitiv conform Regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti”.

Convenţia de la Geneva din 1916 recomandă părţilor să prevadă în convenţia lor de arbitraj cel puţin locul unde urmează să se ţină arbitrajul, precum şi modul de arbitrare (ad-hoc sau instituţionalizat). Astfel, se consacră principiul libertăţii părţilor, fie:

a) de a supune litigiul unei instanţe permanente de arbitraj (astfel, regulamentul acestei instituţii guvernează procedura de arbitraj), fie

b) de a supune litigiul unui arbitraj ad-hoc. Părţile au dreptul de a desemna arbitrii, de a fixa locul arbitrajului şi regulile de procedură. Acestea sunt cazurile când părţile care s-au decis asupra unui arbitraj instituţionalizat sau când nu s-au putut pune de acord nici măcar asupra modului de arbitraj, dacă s-au decis asupra unui ad-hoc, dar nu au stabilit numele arbitrilor sau modul lor de numire, nu au fixat locul arbitrajului. Toate acestea fac necesară intervenţia unei autorităţi exterioare.

Mai mult, în sistemul arbitrajului prevăzut de Codul de procedură civilă, părţile pot stabili şi “orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului”. Astfel, singura limită în stabilirea activităţii arbitrajului şi a regulilor de urmat este aceea a “respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii” (art.341, alineatul 1, Codul de procedură civilă).

Dacă părţile nu convin asupra celor enumerate mai sus, tribunalul arbitral va reglementa procedura de urmat, cum consideră mai potrivit. Când nici acesta nu determină asemenea norme, se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă din domeniul arbitrajului privat (art.343, alineatul4, Codul de procedură civilă).

1.2. Clauza compromisorie

Una dintre cele mai importante clauze de arbitraj este clauza compromisorie. Prin această clauză se exprimă voinţa comună a părţilor ca un eventual litigiu ce s-ar ivi între ele cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic obligaţional convenit să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Ele înlătură astfel jurisdicţia de drept comun normal, competenţa pentru un asemenea litigiu. Clauza compromisorie, deşi este cuprinsă în contractul principal, are un obiect distinct, se referă doar la modalitatea de soluţionarea a unui litigiu viitor. Astfel, validitatea clauzei compromsorie se analizează distinct de cea a contractului în care a fost inserată (art.343-2, alineatul 2, Codul de procedură civilă).