Protecția Internațională a Drepturilor Omului

Natura drepturilor omului

Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptat pe 10 decembrie 1948, arată că “recunoaşterea demnităţii înnăscute, a egalităţii şi a drepturilor inalienabile a tuturor membrilor rasei umane, este fundamentată pe libertate, justiţie şi pace în lume”. Deşi există o larg răspândită acceptare a importanţei drepturilor omului în cadrul structurii internaţionale, există totuşi, o considerabilă confuzie în privinţa precizării naturii şi rolului acestora în dreptul internaţional. Problema se pune în legătură cu înţelesul cuvântului “drept”, care este în sine, unul controversat, şi este subiectul unei intense dezbateri jurisprudenţiale. Câteva “drepturi”, de exemplu, sunt angajamente obligatorii cu aplicabilitate imediată, altele abia dacă specifică un posibil viitor modul de comportament. Problema intrării în vigoare şi a sancţiunilor cu privire la drepturile omului în dreptul internaţional este una care poate afecta caracterizarea acestui fenomen. Există scriitori care privesc deosebita frecvenţă a dezacordului cu normele drepturilor omului ca pe o dovadă a practicii statului care contrazice existenţa unei structuri a principiilor drepturilor omului în dreptul internaţional. Deşi nu trebuie pierdută din vedere violarea normelor privitoare la drepturile omului, un asemenea punct de vedere nu este numai incorect din punct de vedere academic dar şi profund negativ. Conceptul de drepturi ale omului este strâns legat de acelea de etică şi moralitate. Acele drepturi care reflectă valorile unei comunităţi, vor fi acelea care vor avea şansa cea mai mare a unei implementări reuşite. Drepturile pozitive, pot fi considerate a include acele drepturi care îmbogăţesc un sistem legal, indiferent de consideraţiile morale reflectate, pe când un drept moral nu este în mod necesar promulgat. Se pot descoperi cu uşurinţă drepturile pozitive. Deducţia sau sugerarea drepturilor morale este o altă problemă şi va depinde de modul în care o va percepe o persoană care caută existenţa unui anumit drept.

Drepturile pot fi privite ca având numeroase izvoare, fie că e vorba de religie, natura omului sau natura societăţii. Potrivit Dreptului Natural, aşa cum reiese din formulările tradiţionale a acelei teorii sau potrivit mişcării drepturilor naturale, este că anumite drepturi există ca rezultat al unui drept (legi) superior celui pozitiv sau a celui creat de om. Un asemenea drept superior, constituie un set de principii universale şi absolute care guvernează toate fiinţele umane, în timp şi spaţiu. Teoria drepturilor naturale a secolului 17, asociată în primul rând cu numele lui John Locke, a considerat existenţa unor asemenea drepturi inalienabile, precum dreptul la viaţă, libertatea şi proprietatea asupra unui contract social ca marcând sfârşitul condiţiilor dificile de convieţuire (a statutului naturii). Această teorie a făcut posibilă recurgerea la existenţa unei categorii de drept superior care va putea aduce o puternică metodă de restrângere a puterii arbitrare. Deşi această teorie a fost abandonată în sec. 19 datorită problemelor de metodologie non-empirică răspândită, s-a dovedit a avea o imensă valoare în secolul trecut pentru stabilirea drepturilor omului în comunitatea internaţională ca principii universale. Pozitivismul, ca teorie, a prevăzut autoritatea statului şi ca urmare a lăsat un mic loc pentru drepturi în sistemul legal, altele decât drepturile specifice emanând de la structura constituţională a acelui sistem, pe când doctrina marxistă, deşi bazată pe existenţa unor norme anumite, istorice şi imuabile, guvernând dezvoltarea societăţii, totuşi a negat existenţa unor drepturi care se află în afara cadrului ordinii legale. Teoriile moderne ale drepturilor acoperă o mare varietate de abordări şi asta arată clar nevoia de a se îndeplini condiţiile unui sistem legal evoluat care nu poate fi înţeles în totalitate în termenii sistemului însuşi. Un interes deosebit îl prezintă lucrările mişcării de natură politică, care a căutat să identifice, să caracterizeze şi să stabilească o mare varietate de factori relevanţi în procesul de creare a drepturilor omului şi a modalităţii de înfăptuire a acesteia. S-au notat 3 valori independente (privitoare la respect, putere, informare, bunăstare, sănătate, talent, boală şi corectitudine) şi au fost sublimate variatele influenţe ale mediului. Demnitatea umană a fost privită ca un concept-cheie legat de aceste valori şi un scop suprem al comunităţii mondiale prin care se caută distribuirea echitabilă (democratică) a acestor valori. Toate aceste teorii ilustrează complexitatea naturii conceptului drepturilor omului în contextul unui proces legal general şi politic dar şi importanţa şi generalitatea unor asemenea noţiuni. Majoritatea problemelor sunt puse în mod similar în cadrul dreptului internaţional.

Teoriile ideologice pentru drepturile omului în dreptul internaţional

Punctul de vedere adoptat de ţările vestice cu privire la legislaţia drepturilor internaţionale ale omului, în termeni generali, a tins să arate drepturile indivizilor, pe cele civile, de bază şi pe cele politice, respectiv, acele drepturi care iau forma cererilor care limitează puterea guvernării asupra celor guvernaţi. Aceste drepturi include obligativitatea procesului, libertatea de expresie, asociere şi religie, participarea politică în procesul guvernării. Acordul celor guvernaţi este privit a fi crucial în acest proces. Poziţia Uniunii Sovietice a fost de a nota importanţa drepturilor şi libertăţilor de bază pentru pacea şi securitatea internaţională şi sublinia rolul statului. Într-adevăr, izvorul principiilor drepturilor omului a fost considerat a fi statul. Tunkin scria că, conţinutul principiului de respectare a drepturilor omului în dreptul internaţional, poate fi exprimat în 3 fraze: “(1) toate statele au datoria de a respecta drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor pe teritoriul statelor lor, (2) statele au obligaţia de a nu permite discriminarea pe motive de sex, religie, rasă sau limbă şi (3) statele au obligaţia de a promova respectul universal pentru drepturile omului şi de a coopera pentru atingerea acestui obiectiv”.

Cu alte cuvinte, atenţia nu s-a concentrat asupra individului (aşa cum reiese din concepţiile vestice asupra drepturilor omului), ci doar asupra statului. Drepturile omului nu erau direct reglementate de dreptul internaţional iar indivizii nu erau subiecte de drept internaţional. Într-adevăr, drepturile omului erau implementate de către stat şi au relevanţă practic în cadrul afacerilor interne ale statului. Aşa cum Tunkin a arătat “convenţiile pentru drepturile omului nu garantează în mod direct drepturile indivizilor”. Subliniindu-se funcţia centrală a statului, s-a arătat că în contextul drepturilor internaţionale ale omului, obligaţiile erau definite doar de stat în lumina progresului economico-social al acelui stat. Ca urmare, natura şi contextul acestor drepturi va diferi de la stat la stat, depinzând de sistemul social a statului respectiv. Sistemul economico-social particular al unui stat va determina exprimarea concretă a unei prevederi a drepturilor internaţionale ale omului. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică putea şi dorea să încheie numeroase acorduri privitoare la drepturile omului pe baza faptului că numai obligaţia unui stat a fost asumată, fără o legătură directă cu un individ iar o asemenea obligaţie putea fi interpretată de către statul respectiv în contextul propriului sistem economico-social. Supremaţia sau primordialitatea rolului statului stau la baza acestei teorii. În ceea ce priveşte diversitatea categoriilor de drepturi ale omului, poziţia Sovietică era de a le sublinia pe cele tradiţional civile şi politice. Totuşi, o nouă teorie relativ la problema drepturilor internaţionale ale omului apare la sfârşitul anilor 80 reflectând schimbările care au avut loc din punct de vedere politic. În special, URSS, începe să adopte o poziţie diferită cu privire la tratatele pentru drepturile omului.