Protecția inventatorilor, invențiilor și a titularilor de brevete de invenție

1. Originea şi evoluţia dreptului asupra invenţiilor

1.1. Introducere în disciplina „Dreptul proprietăţii intelectuale”

Disciplina intitulată „Dreptul proprietăţii intelectuale” are ca obiect de studiu protecţia creaţiei intelectuale, a autorilor de opere ale spiritului şi a rezultatelor acestor activităţi de creaţie sub diferite forme în care se prezintă, dar şi protecţia celor mai importante semne distinctive ale activităţii de comerţ.

Denumirea adoptată pentru această disciplină este tradiţională dar nu şi corectă. Aceasta, pentru că, pe de o parte, instituţiile care o alcătuiesc şi care formează obiectul ei de studiu nu privesc întotdeauna creaţiile intelectuale, creaţii ale spiritului (este cazul mărcilor şi indicaţiilor geografice) , iar, pe de altă parte, chiar şi în acele cazuri în care obiectul protecţiei îl reprezintă astfel de creaţii, regimul juridic al acestora este diferit de regimul proprietăţii din dreptul comun. În acest sens, s-a remarcat pe drept cuvânt că nu se poate pune semnul egalităţii între rezultatul creaţiei intelectuale şi bunurile care constituie obiect al proprietăţii în dreptul comun şi că nu se poate asimila regimul creaţiei intelectuale cu regimul proprietăţii . Edmond Picard, într-un articol din 1883, este cel care a propus să se substituie denumirea „foarte criticabilă de proprietate intelectuală” cu aceea de „drepturi intelectuale”, ca o caregorie intermediară între drepturile reale şi drepturile personale, iar legea belgiană a dreptului de autor din 1886 reprezintă o aplicaţie riguroasă a noţiunii de „drepturi intelectuale” . Dar denumirea iniţial adoptată pentru a desemna această disciplină avea să supravieţuiască şi să fie considerată tradiţională, nu doar în doctrina noastră ,ci şi în cea străină .

În categoria drepturilor intelectuale, sunt incluse drepturile de autor şi drepturile conexe, dar şi drepturile de proprietate industrială . La rândul lor, acestea din urmă pot fi grupate în 3 categorii: prima având ca obiect drepturile născute în legătură cu drepturile realizatorilor de desene şi modele industriale, creaţii tehnice brevetate ca invenţii, protecţia noilor soiuri de plante şi rase de animale, protecţia informaţiei adiţionale; a doua având ca obiect semnele distinctive şi care cuprinde mărcile, indicaţiile geografice, numele comerciale şi firmele, ultima vizând concurenţa neloială, ataşată în mod tradiţional creaţiilor noi şi a semnelor distinnctive şi care face obiect de studiu într-o disciplină aparte .

Instituţiile amintite sunt grupate sub denumirea convenţională de „drepturi de proprietate intelectuală” în considerarea unor legături şi asemănări, dar şi pe temeiul tradiţiei, acestea fiind considerate, în perioada de cristalizare a regimului drepturilor asupra creaţiilor intelectuale”ca un drept de proprietate” în încarcarea de a găsi soluţii de protecţie unui domeniu lipsit încă de o reglementare specială.

Evoluţia societăţii în plan economic, social, cultural se întemeiază pe facultatea omului de a născoci şi înţelege concepte, pe activitatea lui spirituală, adesea materializată şi în bunuri. Între gradul de dezvoltare a oricărui tip de societate şi activitatea creatoare a membrilor acesteia, relaţia este direct proporţională; fiind un truism să afirmi azi că ţări dezvoltate sunt acelea în care activitatea creatoare, activitatea spiritului este preţuită, încurajată şi ocrotită în mod eficient.

Cercetătorii au căutat izvoarele proprietăţii intelectuale la greci şi la romani şi au supus analizei minuţioase ”Digestele” găsind în acestea referiri la furtul de manuscrise considerate ca bunuri, diferite alte bunuri care făceau obiectul unor acte de sustragere, ceea ce înseamnă o recunoaştere implicită a faptului că manuscrisele prezentau o particularitate: aceea că nu erau considerate doar bunuri cu valoare economică, ci şi legate de persoana creatorului a cărui operă este conţinută de manuscris, aceasta fiind o creţie a spiritului .

Fără a face obiectul unei protecţii legale drepturile morale se bucurau şi în antichitate de o anumită recunoaştere, de vreme ce plagiatorii la Alexandria erau sancţionaţi prin blam public . În Grecia antică, manuscrisele operelor diverşilor autori circulau şi făceau chiar obiectul unui comerţ, în ciuda dificultăţilor, dar drepturile autorilor erau limitate la drepturile asupra manuscrisului.