Protecția Juridică a Copilului în România

SECTIUNEA I.

EVOLUTIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE COPILULUI ÎN DOCUMENTELE INTERNATIONALE

La nastere omul este imatur si slab echipat fizic, cognitiv si social. Este adevarat ca el devine animalul cel mai specializat si mai grandios de pe pamânt, aceasta întâmplându-se, însa, destul de târziu în cursul unei perspective longitudinale a evolutiei sale. Candidatul la umanitate, în debutul epopeii terestre, pare a fi cel mai vulnerabil dintre puii vietuitoarelor de pe pamânt, necesitând o acomodare chiar din primele clipe ale existentei sale, cu exigentele mediului fizic, dar mai ales solicitând o pregatire preventiva pentru contactul destul de dur cu dimensiunea sociala.

Problema drepturilor copilului în societate îi preocupa pe specialisti de aproximativ 200 de ani. La sfârsitul secolului al XVIII-lea, Jean Jacques Rousseau4 a scos pentru prima data în evidenta propriul drept al copilului la latentele înclinatii si aptitudini din sine însusi. El critica faptul ca adultii îl înstraineaza pe copil de sine însusi si avertiza educatorul sa nu vada în copil un adult neformat, ci o fiinta cu propria-i specificitate si propriile drepturi la viata.

La începutul secolului al XX-lea s-a manifestat un interes deosebit pentru protectia copilului. Aproape în toate tarile industrializate au fost promulgate legi în acest domeniu sau în cel al învatamântului obligatoriu. Conferinta de la Haga asupra dreptului international privat din 1902 a luat în considerare interesul copilului ca un criteriu important în conventia referitoare la tutela copilului.5

În 1903, scriitoare suedeza Ellen Key, cu cartea sa Secolul copilului a promovat o noua imagine a copilului, încercând si reusind sa schimbe mentalitati. Englatyne Jebb devine fondatoarea Organizatia Salvati Copiii din Marea Britanie, prima de acest fel din lume, la 19 mai 1906 si afirma cu acest prilej: eu cred ca trebuie sa revendicam anumite drepturi pentru copii si sa actionam pentru recunoasterea lor universala. Un prim pas în acest sens l-a facut Organizatia Internationala a Muncii, care a adoptat în 1919 Conventia vârstei minime.

În 1923, Englatyne Jebb a sintetizat drepturile copilului într-o declaratie în cinci puncte - Declaratia drepturilor copilului - care a fost agreata în unanimitate de Adunarea Generala a Uniunii Internationale Salvati Copiii. Un an mai târziu, aceasta declaratie a fost adoptata de catre Liga Natiunilor Unite. Cele cinci puncte au devenit cunoscute ca Declaratia de la Geneva. Documentul dorea sa ofere protectie copiilor, care în urma primului razboi mondial se aflau în situatii tragice, si continea:

1. Copilului trebuie sa i se asigure mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normala din punct de vedere fizic si spiritual;

2. Copilul care este înfometat trebuie sa fie hranit, copilul care este bolnav trebuie ajutat, copilul care prezinta un retard în dezvoltare trebuie sustinut, copilul delincvent trebuie recuperat (îndreptat), iar copilului orfan sau fara adapost trebuie sa i se ofere adapost si ajutor;

3. Copilul trebuie sa fie primul beneficiar al ajutorului în momente dificile;

4. Copilul trebuie sprijinit sa-si câstige existenta si trebuie protejat împotriva oricaror forme de exploatare;

5. Copilul trebuie crescut în spiritul utilizarii propriilor abilitati pentru ajutorarea oamenilor.

Prin aceste prevederi enuntate în termeni simpli, Declaratia de la Geneva se refera la obligatiile exclusive ale adultilor fata de copii. Copilul era protejat, luându-se în considerare drepturile sale, dar ramânea dependent de adult pentru a-si obtine aceste drepturi. Copilul era considerat, mai degraba, prin prisma a ceea ce nu poate sa faca, decât prin prisma potentialului creativ, imaginativ, volitiv.

În 1934, Declaratia de la Geneva a fost reconfirmata de Adunarea Generala a Ligii Natiunilor Unite, iar statele parti si-au luat angajamentul introducerii principiilor sale în legislatiile nationale. Importanta Declaratiei de la Geneva consta în faptul ca, pentru prima data, drepturile copiilor au devenit un concept în dreptul international public, acesta devenind un punct de referinta pentru viitoarele initiative legislative în domeniul dreptului copilului.6