Protecția Juridică Internațională pe Timp de Război

Capitolul I. Noțiuni introductive privind protecția juridică internațională pe timp de război în lumea contemporană

1.1 Definiția dreptului internațional umanitar

Conceptul de drept internaţional umanitar are o diversitate de substitute. Iniţial, el a intrat în limbajul de specialitate sub denumirea de „dreptul războiului,, , cu două accepţii: jus ad bellum, expresie care desemnează regulile referitoare la condiţiile în care un stat putea recurge la folosirea forţei armate, şi jus in bello, adică ansamblul de norme aplicabile în raporturile dintre părţile aflate in conflict armat.

Odată cu crearea, în anul 1863, a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, jus in bello se divide în două ramuri – dreptul războiului şi dreptul umanitar. Conferinţele de odificare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au consacrat dreptul războiului în formula „legile şi obiceiurile războiului” .

Ultima mare codificare din anul 1977, reuneşte cele două ramuri – dreptul războiului şi dreptul umanitar – într-un nou concept: „dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate”,aceasta fiind denumirea oficială. În cadrul unor conferinţe internaţionale, precum şi în doctrina de specialitate se utilizează şi alte formule pentru a defini această materie.

Astfel, se foloseşte în mod curent termenul de „legile şi obiceiurile aplicabile in conflictele armate” , „dreptul conflictelor armate” , „drept umanitar” . Această diversitate terminologică, cu unele mici nuanţe, este echivalentă, deşi in concepţia unor autori anumite formulări nu ar avea nici o justificare.

Cea mai simplă definiţie a dreptului internaţional umanitar este aceea potrivit căreia acesta este un ansamblu de norme care asigură protecţia omului în conflictul armat . În literatura romanească de specialitate , dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate este definit ca ansamblu de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional .

Ca atare, el este o ramură a dreptului internaţional public.Ca ramură a dreptului internaţional public, dreptul internaţional umanitar îmbracă caracteristicile acestuia. Se naşte prin acordul dintre state, deci este un drept consensual, toate statele fiind în acelaşi timp şi creatoare şi destinatare, ele trebuind ca atare să-l aplice şi să-l respecte. Între aceste două ramuri există însă o delimitare netă.

Dreptul internaţional umanitar are propriile sale izvoare, mecanisme de aplicare specifice şi o vastă jurisprudenţă. Principial, dreptul internaţional public se aplică în timp de pace, guvernând relaţiile paşnice dintre state, iar dreptul internaţional umanitar guvernează raporturile din perioada de conflict armat, durante bello, adică din momentul instituirii stării de război pînă la încheierea ostilităţilor şi restabilirea păcii. Mai există şi alte deosebiri: dreptul internaţional public interzice, în principiu, războiul, considerând agresiunea cea mai gravă crimă internaţională, în timp ce dreptul internaţional umanitar îl presupune ; dacă n-ar exista război, n-ar exista nici acest drept.

În raport de funcţiile pe care le îndeplineşte în caz de conflict armat, dreptul internaţional umanitar are, la rândul lui, două ramuri de bază – dreptul războiului propriu-zis (sau dreptul de la Haga), denumit în prezent dreptul conflictelor armate, care fixează drepturile şi îndatoririle părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitează alegerea mijloacelor şi metodelor de vătămare a adversarului, şi dreptul umanitar propriu-zis (sau dreptul de la Geneva) care urmăreşte să-I protejeze pe militarii scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri), precum şi persoanele care nu participă la ostilităţi (populaţia civilă şi persoanele civile) şi bunurile cu caracter civil.

Dreptul conflictelor armate, fiind destinat să guverneze desfăşurarea ostilităţilor, este axat, pe de o parte pe necesităţile militare şi conservarea statului, iar pe de altă parte pe principiul proporţionalităţii, care impune beligeranţilor obligaţia de a nu provoca inamicului pierderi şi distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesităţile militare şi să nu folosească mijloace şi metode de război care ar produce asemenea efecte. Şi această ramură, cum se constată, este de inspiraţie umanitară.

Normele care alcătuiesc această ramură sunt consacrate în Convenţiile de la Haga din 1899, revizuite in 1907, în Convenţia de la Haga din 1954 referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat,precum şi într-o serie de alte convenţii. Întrucat majoritatea convenţiilor din această categorie au fost încheiate în centrul administrativ al Olandei ele sunt reunite in conceptul de dreptul de la Haga.

Dreptul umanitar propriu-zis , care din titlu subliniază scopurile umanitare ale dreptului aplicabil în conflictele armate, a fost elaborat exclusiv în profitul victimelor, având drept prioritate omul şi principiile umanitare, ca elemente primordiale de pace şi civilizaţie. Normele din această categorie sunt în prezent concretizate în cele patru Convenţii elaborate la Geneva la 12 august 1949 şi în cele două Protocoale adiţionale la aceste Convenţii, adoptate la 8 iunie 1977, la Geneva.