Protecția Persoanei

CAPITOLUL I

PROTECTIA PERSOANEI ÎN STATUL DE DREPT

DEMOCRATIC SI SOCIAL

1.1 DREPTURILE OMULUI SI PROTECTIA PERSOANEI

În democratiile moderne afirmarea si respectul drepturilor omului constituie o caracteristica esentiala, atât pe plan national, a regimurilor constitutionale si politice din fiecare tara, cât si pe plan international.

Sub primul aspect, al legislatiei nationale avem în vedere în deosebi consacrarea constitutionala a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, ale cetatenilor, prin care, cu particularitati inevitabile de la o tara la alta, s-a receptat ceea ce constituie în epoca noastra conceptia generala reglementarilor din domeniul drepturilor omului.

Sub cel de-al doilea aspect al documentelor internationale privind drepturile omului, avem în vedere mai ales Declaratia Universala a Drepturilor Omului , cele doua Pacte adoptate de ONU în 19662 si Conventia Europeana, privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului.3

Expresiile drepturile omului si drepturi si libertati fundamentale ale cetatenilor, ambele corect utilizate, sunt într-o legatura evidenta, dar nu se confunda cu categoria om, utilizata în limbajul universal, ci se regaseste firesc în granitele statale sub trei ipostaze juridice: cetatean, strain sau apatrid. De aceea drepturile omului, recunoscute prin instrumente juridice internationale sunt proclamate prin Constitutia statului al carui cetatean este, capatând astfel viata si eficienta juridica, sub denumirea de drepturi (libertati) fundamentale cetatenesti.4 Înca de la finele secolului al XVIII-lea Immanuel Kant arata ca, "omul nu poate fi un mijloc, ci constituie întotdeauna un scop, întrucât umanitatea din persoana lui e sfanta".5 În aceasta conceptie, omul reprezinta o valoare în sine care, potrivit art.l din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, impune respectul demnitatii umane si asigurarea egalitatii în drepturi.

Initial, drepturile omului au rezultat din conceptia dreptului natural, ca abordare filozofica. "Drepturile omului sunt inerente persoanei umane. Ele 6nu au fost create si nici nu li s-a oferit o valoare juridica printr-o adunare. Este suficient sa fie expuse pentru ca declararea lor în mod constant prezentata tuturor membrilor corpului social, sa le reaminteasca neîncetat drepturile si obligatiile astfel încât actele puterii sa poata fi comparate permanent cu scopul oricarei institutii politice, sa fie în mare masura respectate"6.

Evolutia ulterioara a conceptiilor privind edificarea statului de drept a condus la consacrarea acestor drepturi pe plan constitutional ca drepturi si libertati fundamentale ale omului, cât si pe plan international îndeosebi prin pacte si tratate încheiate în domeniul drepturilor omului.

Consacrarea constitutionala si internationala are o importanta deosebita, constituind "sâmburele reglementarii legale a tuturor celorlalte drepturi subiective", iar drepturile omului "apar ca niste adevarati astrii în jurul carora graviteaza ca simpli sateliti celelalte drepturi subiective".7