Pruncuciderea

CAPITOLUL I

I.Introducere

Din cele mai vechi timpuri legile de pretutindeni au ocrotit persoana umană, socotind că toţi cei care atentau la viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea sau sănătatea omului trebuie sancţionaţi proporţionali cu faptele lor. Acest lucru s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de legi ce pedepseau în mod drastic atentatul la drepturile fundamentale ale fiinţei umane.

O dată mai mult, aceste drepturi fundamentale ale omului sunt stipulate în “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la data de 10 decembrie 1948, unde se arăta, printre altele, că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale”.

Ţinând cont de noile realităţi ale vieţii universale şi conştientizând faptul că recunoaşterea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este benefică nu numai afirmării personalităţii individuale, ci şi societăţii, umanităţii în ansamblul său, Constituţia României acordă o mare importanţă ocrotirii acestor deziderate universale, statuând şi garantând totodată dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică a persoanei.

Orice acţiune îndreptată împotriva acestor valori este sancţionată de către legea penală, indiferent de modul în care aceasta se materializează.

În ceea ce priveşte infracţiunea de pruncucidere, de ucidere a copilului nou născut, creşterea alarmantă a cestor fapte din ultimul timp precum şi mediatizarea intensă a multora dintre ele ar trebui să readucă în atenţia organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată, o problemă deosebit de delicată, şi anume pruncuciderea.

1.2.Scurt istoric

În antichitate, pruncuciderea era pedepsită la fel de sever ca orice omor. Legile medievale nu distingeau nici ele între infanticid, şi orice altă omucidere, deşi faptul că unele din aceste legi prevedeau o pedeapsă mai aspră (arderea pe rug), pentru pruncucidere ar putea conduce la o concluzie contrară. În realitate, aceste pedepse mai aspre se aplicau celor care suprimau viaţa unui copil (infanticizi) şi nu mamei care, în anumite condiţii disperate, comitea asemenea fapte

Cesare Beccaria, combătând cu vehemenţă legiuirile feudale, afost promotorul ideii câ mama naturală trebuie pedepsită mai blând. El avea în vedere, în special pe mama care, în urma unui viol sau în alte împrejurări deosebite, dădea naştere unui copil şi care se vedea în alternativa: dezonoare sau uciderea copilului.

Mai târziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificată, pornindu-se de la ideea că mama naturală se găsea după naştere, într-o situaţie deosebit de grea, datorită atmosferei generale de condamnare a femeii care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei: opinia publică era intolerantă la asemenea acte.

Pe de altă parte, situaţia mamei era agravată de lipsurile economice, în care se zbătea, lipsită de sprijinul tatălui copilului şi de ajutorul colectivităţii.

Ţinând seama de aceste circumstanţe, toate legislaţiile moderne au prevăzut un regim juridic mai blând pentru fapta mamei naturale care îşi ucide copilul imediat după naştere.

1.3 Definiţie, încadrare juridică.

Sub aspect juridic, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte, uciderea noului- născut de către mama sa poate fi considerată atât ca o formă de omucidere, cât şi ca o alternativă la crimă.

În consecinţă, pentru a se evita acuzaţia de crimă, în multe ţări a fost introdus în legislaţie conceptul de pruncucidere, noţiune ce se referă la condiţiile specifice în care o mamă îşi ucide copilul imediat după naştere.

Ca urmare a solicitării majore a organismului gravidei în procesul naşterii, apar uneori o serie de stări psiho-fiziologice particulare, care o pot determina să-şi ucidă copilul.