Răspunderea Civilă Delictuală a Părinților pentru Faptele Ilicite Săvârșite de Copiilor Minori

1.CONSIDERAŢII GENERALE

Pentru o desfăşurare normală şi armonioasă a vieţii sociale este necesara respectarea unor norme de conduită. Nimănui nu-i este îngăduit să încalce sau să nesocotească drepturile şi interesele altei persoane. Persoanele care încalcă această regulă generală trebuie să răspundă pentru faptele sale. Avem de-a face astfel cu răspunderea socială.

Normele de conduită sunt de natură diferită, prin urmare există mai multe feluri de răspundere socială: răspunderea juridică, raspunderea morală, raspunderea politică etc.

Răspunderea juridică este considerată “cheia de boltă “ a întrgii răspunderi sociale, poziţie ce continuă să o aibă din cele mai vechi timpuri până azi, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluţie a întregii vieţi sociale.

Răspunderea este consacrată legislativ şi studiată prin manifestările ei particulare in cadrul diferitelor ramuri de drept: drept civil, drept penal, drept administrativ etc1. Aceste manifestări sau forme ale răspunderii juridice au trăsături comune. Între ele există numeroase deosebiri determinate de faptele care antrenează răspunderea, regimul lor juridic, sancţiunile şi finalităţile urmărite de legiuitor.

În literatura de specialitate s-a afirmat ca: “Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care - potrivit legii - se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul gurării stabilitaţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societătii în spiritul respectării ordinii de drept”2 .

Răspunderea civilă reprezintă una din cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice. Ea este o categorie fundamentală şi o instituţie deosebit de largă şi complexă a dreptului civil 3.

Raspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevazute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare4 .

Potrivit art.998 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara.De asemenea,conform art. 1000-1002 C. civ., unele persoane sunt obligate să repare şi prejudiciul cauzat prin fapta altuia, precum şi prejudiciile cauzate de lucrurile şi animalele ce le au sub pază juridică sau de ruina edificiilor aflate în propietatea lor.

Multă vreme după apatiţia răspunderii juridice, formă a răspunderii sociale, răspunderea civilă şi răspunderea penală se confundau, pentru motivul că ideea de reparaţie era identica cu aceea de pedeapsă5. Sancţiunea se identifica cu reacţiunea oarbă, răzbunarea, al cărui unic criteriu era aritmetica obiectivă a talionului, aşa cum o consemnează Legea celor XII table.Repararea prejudiciului suferit de victimă este una dintre formele pedepsei aplicate vinovatului. Prin urmare, repararea şi represiunea erau două feţe ale aceleiaşi monede.

Cu timpul însă, pentru anumite delicte, răzbunare începe să fie cumpărată prin compoziţiunea voluntară, victima iertându-l pe autor îin schimbul unei sume de bani(si membrum rumpit, ni cum eo pacit talio esto).

Compoziţiunea bănească, stabilită la început prin contract, devine legală, statul fixând şi preţul dreptului la răzbunare.Are loc un întreg proces de tranziţie de la compoziţiunea voluntară la cea legală.Amenda, poena, era reclamată printr-o acţiune penală pentru ca tindea doar la pedeapsă. De-abia în timpul lui Iustinian se face distincţia între acţiunea penală şi cea civilă, numai că în dreptul roman acţiunile civile n-au reuşit niciodată să se desprindă de cele penale, ideea de pedeapsă supravieţuind.

Mai târziu, răspunderea civilă se desprinde de cea penală: A tout mafait n’echet qu’amende, afirmă Loysel în sec. XVI (pentru orice faptă rea se cuvine numai amenda), regula aplicandu-se pagubelor aduse bunurilor.Pentru vătămările aduse persoanelor, victima păstra dreptul la răzbunare.

De-abia după două veacuri, echipa de codificatori francezi conduşi de Domat avea să elaboreze principiul răspunderii civile fundamentată pe cenzura morală a conduitei. El avea să fie caracterizat de unul dintre cei mai de seamă autori de drept, într-o formulare impecabilă: “ Acest principiu nu este logic ordonat. Este, dimpotrivă, sistemul stufos pe care ni l-a adus cu sine o dezvoltare de mai multe ori milenară…Un sistem în care se pătrund ideea de pedeapsă, care ar trebui să atragă după sine o sancţiune măsurată după gravitatea greşelii, indiferent de prejudiciul cauzat şi ideea de reparaţie, care, dimpotrivă, ar trebui măsurată numai cu întinderea pagubei pricinuite, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei greşeli sau gravitatea acesteia”.

Dar şi acest principiu, destul de imperfect după părerea profesorului Sache Neculaescu, distinge două orientări: una subiectivă, ilustrată de Codul Napoleon şi legislaţiile pe care acesta le-a inspirat, printre care şi a noastră şi alta obiectivă caracterizând dreptul german şi cel elveţian care distinge între ilicitatea în sine şi caracterul prejudiciabil al actului, fiecare trebuind probate în mod independent.

Deosebirile dintre răspunderea civilă şi răspunderea penală rezultă, fără a absolutiza, din scopul lor diferit. Răspunderea civilă are ca scop repararea prejudiciilor cauzate persoanelor fizice şi juridice, printr-o faptă ilicită contractuală sau extracontractuală; răspunderea penală se angajează cu scopul de a pedepsi persoanele fizice care săvârşesc infracţiuni şi de a apăra societatea împotiva acestor fapte deosebit de grave şi adânc tulburătoare a ordinii de drept.

Principiile răspunderii civile sunt următoarele:

Principiul reparării integrale a prejudiciului

Principiul reparării în natură a prejudiciului.

Funcţiile răspunderii civile sunt următoarele:

Funcţia preventiv-educativă

Funcţia reparatorie

În dreptul civil există două forme de răspundere: delictuală şi contractuală.

Ambele forme sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu cauzat altuia, de regulă, printr-o faptă ilicită şi, adeseori, culpabilă.

Raspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care eate chemată prin lege să răspundă. Ultima parte a definiţiei relevă faptul că în materie delictuală putem fi obligaţi să reparăm o pagubă cauzată de o altă persoană, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu.