Răspunderea Comitenților pentru Faptele Prepușilor

CAPITOLUL I

REGLEMENTARE LEGALĂ PRIVIND RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR ŞI

DOMENIUL SĂU DE APLICARE

1.1. Prevederile legale privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

Articolul 1000 alin. 3 C. Civil cuprinde dispoziţia potrivit căreia comitenţii răspund „de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”. Spre deosebire de părinţi, institutorii şi meşteşugarii, comitenţii nu sunt menţionaţi în cuprinsul alin. 5 al art. 1000 C. Civil, între cei care au posibilitatea să se exonereze de răspundere dovedind că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

Prevederile legale privitoare la răspunderea comitenţilor au o foarte frecventă aplicare în practică nu numai în faţa instanţelor civile, dar şi în faţa instanţelor penale – în acest din urmă caz comitenţii fiind chemaţi să răspundă, ca părţi responsabile civilmente, pentru faptele cauzatoare de prejudicii, cu caracter infracţional, săvârşite de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.

Textele menţionate au determinat o varietate de soluţii si de opinii în literatura de specialitate şi în practică, privitoare în special, la fundamentarea răspunderii comitentului şi la condiţiile specifice ale acestei răspunderi.

1.2. Domeniul de aplicare.

Pentru a stabili câmpul de aplicare a prevederilor art. 1000 alin. 3 C. Civil este necesar să se stabilească înţelesul termenilor de „comitent” şi „prepus”.

Textele Codului Civil nu definesc noţiunile de comitent şi prepus; a revenit astfel literaturii de specialitate sarcina de a preciza conţinutul lor.

Pornindu-se de la ideea că legea se referă la o răspundere pentru faptele prepusului „în funcţiile încredinţate”, doctrina şi practica sunt unanim de acord în a considera că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului lor de voinţă, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice, o anumită funcţie, o anumită însărcinare.

Din acestă încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Această subordonare a prepusului faţă de comitent constituie nota caracteristică a raportului de prepuşenie, care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 C. Civil, dacă sunt întrunite condiţiile generale şi cele specifice ale răspunderii.

1.3. Temeiurile de naştere a raportului de prepuşenie

1. Raportul de prepuşenie se poate naşte:

Cel mai adesea un astfel de temei îl constituie contractul de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii, a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea la care este încadrată. Existenţa contractului de muncă face numai să se presume, până la proba contrarie, existenţa raportului de prepuşenie.

O subliniere necesară se cere făcută în privinţa subiectelor de drept care pot avea calitatea de comitent întemeiată pe contractul de muncă, cu alte cuvinte interesează cine are direct îndrumarea, supravegherea şi controlul prepusului.

Faţă de noile realităţi, şi în raport cu expresiile lor legislative, se încadrează în această categorie: regiile autonome (constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale), societăţile comerciale (reglementate de Legea 15/1990 şi Legea nr. 31/1990, aceasta din urmă referitoare la societăţile comerciale), societăţile agricole (constituite potrivit Legii nr. 36/1991 referitoare la societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură).

Alături de aceste noi entităţi juridice, orice alte persoane juridice sau fizice pot avea calitatea de comitent izvorând dintr-un contract de muncă, dacă se situează în contract pe poziţia celui care angajează.

Uneori între contractul de muncă şi acest raport are loc o disociere, în sensul că nu întotdeauna raportul de la comitent la prepus există între unitatea care a încheiat contractul de muncă şi cel încadrat pe baza acestui contract.