Răspunderea Disciplinară a Salariaților Potrivit Codului Muncii

Un prim sens, cel principal, este de “activitate îndreptată spre un anumit scop în procesul căruia omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii prime între el şi natură, pentru satisfacerea trebuinţelor sale”.

Dreptul muncii nu reglementează orice fel de muncă, ci doar pe cea subordonată altuia, în schimbul unui salariu. În ţara noastră, principalul act care reglementează raporturile de muncă este Legea nr. 53/2003, Codul muncii, act normativ care concordă cerinţelor moderne, normelor în materie ale Uniunii Europene şi dreptului internaţional al muncii.

Dreptul muncii reprezintă acea ramură din sistemul de drept, care reglementează sfera raporturilor de muncă. Prin raporturi de muncă se înţeleg acele relaţii stabilite cu ocazia încheierii, executării, modificării şi încetării contractului individual de muncă.

Aceste relatii se stabilesc între cei care utilizează forţa de muncă – angajatori (patroni) şi cei ce prestează munca – salariaţi (angajaţi).

Din definiţia dreptului muncii reiese că obiectul acestuia îl constituie raporturile de muncă izvorâte din contractul individual de muncă şi din raporturile juridice conexe lor (formarea profesională, securitatea şi sănătatea în muncă, organizarea, funcţionarea şi

atribuţiile sindicatelor şi patronatelor, jurisdicţia muncii), denumite astfel pentru că derivă

din incheierea contractului de munca, ori sunt grevate de acesta, servind la organizarea muncii şi la asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea ei.

1.1. Obiectul dreptului muncii

Noţiunea de relaţii de muncă are o sferă foarte largă; ea cuprinde totalitatea relaţiilor ce se realizează între oameni în procesul muncii, pe baza aplicării directe a forţei de muncă la mijloacele de producţie, şi nu pe cele izvorâte doar din contractele de muncă.

Numai în accepţia restrânsă (stricto sensu) dreptul muncii este dreptul contractelor de muncă , întrucât lato sensu (ca ştiinţă a dreptului, el cuprinde, în afară de analiza raporturilor de muncă întemeiate pe contractele de muncă, şi referiri (strict necesare) la alte categorii de raporturi juridice care implică şi ele prestarea unei munci. De aceea, în literatura juridică , se discută problema existenţei unui drept al muncii exaustiv – dreptul profesional – care ar cuprinde raporturi juridice izvorâte din contractele de muncă; exercitarea funcţiilor publice; munca membrilor cooperatori; activitatea personalului clerical; exercitarea profesiilor liberale.

Se poate considera că munca se prestează în afara unor raporturi juridice de muncă în cadrul unor raporturi juridice de muncă.

Obiectul dreptului muncii exclude atât prestarea muncii în afara unui raport social (juridic) cât şi raporturile de muncă având alt temei decât contractul individual de muncă.

Exemplificări de muncă prestată în afara unor raporturi juridice de muncă:

- munca benevolă , voluntară – de exemplu cea desfăşurată în cadrul unei organizaţii neguvernamentale

- munca independentă – cazul activităţii desfăşurate de meşteşugari individuali sau de lucrători agricoli care îşi cultivă singuri pământul aflat în proprietatea lor

- munca desfăşurată în baza unor obligaţii legale (de natură administrativă sau penal- execuţionale).

- munca efectuată în cadrul unui raport juridic civil - ex : într-un contract de prestări de servicii care se conformează prevederilor din Codul Civil

- munca desfăşurată în cadrul unui raport societar – aportul în muncă sau „ în industrie „ este posibil atat la societăţile civile ( potrivit art 1492 C.Civ) cât şi în cazul societăţilor comerciale de persoane (dar numai la constituirea lor, nu şi la majorarea capitalului social).

1.2. Izvoarele dreptului muncii pot fi împărţite în două categorii principale:

a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia, legile, hotărârile Guvernului etc.)