Recidiva. pedeapsa în caz de recidivă

CAPITOLUL I

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI. FORME. DELIMITAREA RECIDIVEI DE CELELALTE FORME ALE PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI

Secţiunea I

ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1. Noţiunea de pluralitate de infracţiuni

În înţelesul său larg, termenul pluralitate de infracţiuni desemnează un grup de două sau mai multe infracţiuni, între care există o anumită legătură, susceptibilă de a produce anumite consecinţe juridice. Această legătură poate fi personală (in personam), în sensul că toate infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi persoană, sau reală (in rem), atunci când între infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.

Pluralitatea de infracţiuni, ca realitate obiectivă, a fost transpusă pe plan juridico-penal, semnificând situaţia în care aceeaşi persoană săvârşeşte, deodată sau succesiv1, două sau mai multe infracţiuni.

Într-o formulare mai amplă, inspirată din art. 32 Cod penal, prin pluralitate de infracţiuni este desemnată situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior, sau chiar după executarea pedepsei aplicate pentru vreuna din ele, în condiţiile prevăzute de lege1.

În Codul penal român în vigoare, pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Titlul al II-lea, privind infracţiunea, capitolul IV, art. 32-40, şi reflectă concepţia legiuitorului penal român de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situaţiilor în care există pluralitate infracţională.

Instituţia pluralităţii de infracţiuni aparţine şi răspunderii penale, întrucât aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracţional ridică problema găsirii unor sisteme cât mai adecvate de sancţionare care să corespundă periculozităţii sociale reliefate prin săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană.

2. Cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni, prin complexitatea structurii sale, este strâns legată atât de instituţia infracţiunii, cât şi de instituţia pedepsei.

Este legată de instituţia infracţiunii întrucât existenţa sa, în oricare din forme este condiţionată de reunirea mai multor fapte penale în persoana aceluiaşi făptuitor.

Este legată de instituţia pedepsei, întrucât pluralitatea de fapte penale ridică problema stabilirii unor pedepse care să constituie sancţionarea întregului ansamblu de fapte săvârşite.

Codul penal român în vigoare a inclus pluralitatea de infracţiuni în cadrul instituţiei infracţiunii în ideea că, înainte de a stabili modul de sancţionare a formelor pluralităţii, se pune problema stabilirii existenţei acesteia şi a justificării formelor sale consacrate de lege.

În alte legislaţii penale, concursul de infracţiuni şi recidiva, ca forme ale pluralităţii de infracţiuni, sunt trecute în cadrul reglementării privitoare la pedeapsă, fiind incluse într-o diviziune intitulată „ circumstanţele care influenţează determinarea pedepsei ” (Codul penal islandez), sau „ fixarea pedepsei (Codul penal elveţian), ori „ determinarea pedepsei ” (Codul penal danez).

3. Delimitarea pluralităţii de infracţiuni de alte instituţii de drept penal.

Săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană este o chestiune care, atât din punct de vedere criminologic, cât şi juridic, prezintă consecinţe diferite în raport cu situaţia când o persoană săvârşeşte o singură infracţiune. Astfel, se impune o delimitare clară între două instituţii ale dreptului penal, şi anume pluralitatea de infracţiuni (pluralitate reală) şi pluralitatea aparentă de infracţiuni (unitatea legală de infracţiuni), datorită aparenţei de pluralitate infracţională pe care o creează unitatea infracţională legală, prin cerinţa săvârşirii a două sau mai multe acţiuni.

Deşi unitatea legală de infracţiuni se prezintă ca o creaţie a legii, caracterizată prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, care ar putea constitui, fiecare în parte, o infracţiune de sine stătătoare, o dată incluse în conţinutul legal al unei anumite infracţiuni îşi pierd individualitatea.

Considerarea unei activităţi complexe ca unitate sau pluralitate de infracţiuni se răsfrânge, în primul rând asupra încadrării juridice a acesteia şi, deci, a răspunderii penale a făptuitorului. Dacă în cazul unităţii infracţionale se are în vedere gravitatea unicei infracţiuni săvârşite, care poate fi expresia unui conflict izolat, accidental între conduita unei persoane şi legea penală1, în cazul pluralităţii de infracţiuni se are în vedere gravitatea fiecărei infracţiuni în parte, dar şi surplusul de periculozitate socială generat de ansamblul infracţional, ca stare de fapt ce pune în evidenţă perseverenţa făptuitorului pe drumul infracţionalităţii.