Recunoașterea și Executarea Hotărârilor Arbitrale

Capitolul I

Noțiuni introductive

1. Noţiunea de recunoaştere şi executare a hotărârii străine

Instituţia recunoaşterii , în general, a apărut şi s-a dezvoltat relativ târziu, comparativ cu ştiinţa dreptului internaţional privat oferind străinului , în sens generic, posibilitatea de a i se recunoaşte unele drepturi dobândite în alt stat, ca efect al recunoaşterii unei legi străine.

Din punct de vedere al etimologiei şi având în vedere limbajul curent, recunoaşterea este actul prin care o calitate existentă şi cunoscută este constatată şi admisă ca aparţinînd unui lucru, persoane sau raport juridic. Uneori, recunoaşterea intervine ca urmare a unei cereri din partea unei persoane interesate, ca urmarea unei reclamaţii prin raportare la un lucru, o calitate sau un raport juridic în discuţie. În această situaţie, recunoaşterea semnifică răspunsul, favorabil din partea organului competent, la pretenţia de a poseda un lucru, o anumită calitate, statut şi de a fi tratat în consecinţă.

Conform prevederilor art. III din Convenţia de la New York fiecare din Statele contractante recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora se aplică prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţii mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.

Deci recunoaşterea are ca obiect „autoritatea unei sentinţe arbitrale”( străine). Textul se referă astfel în principal la puterea de lucru judecat, noţiunea fiind utilizată şi în domeniul arbitrajului.

Totodată art. III vorbeşte distinct despre executarea hotărârii arbitrale, evitând însă folosirea noţiunii tehnice de exequatur. Spre a clarifica semnificaţia de „executare” din art. III, textul trebuie interperetat în coroborare cu celelalte dispoziţii ale Convenţiei de la New York. Abordarea globală conduce spre punctul de vedere că „executarea” are înţelesul exclusiv al procedurii de verificare a condiţiilor de regularitate internaţională a sentinţei arbitrale invocate şi a tribunalului din străinătate care a pronunţat-o, fără să implice sub nicio formă recurgerea la masuri de constrângere în statul primitor.

În sensul arătat se poate observa că singurele condiţii de fond şi de procedură instituite de Convenţia de la New York sau de legislaţia statului solicitat, spre a se justifica efectele extrateritoriale ale sentinţei arbitrale sunt comune atât recunoaşterii, cât şi executării. Ori, spre deosebire de natura ambiguă de executare, cea de recunoaştere exclude de plano orice măsură de constrângere împotriva debitorului în ţara primitoare. Regimul juridic fiind din acest punct de vedere similar în ambele situaţii ce ne preocupă, rezultă că nici executarea, în sensul avut în vedere de Convenţia de la New York, nu semnifică decât constatarea caracterului executor al sentinţei arbitrale străine şi autorizarea aducerii ei la îndeplinire pe teritoriul statului primitor. Aşadar Convenţia înţelege să reglementeze, sub denumirea imprecisă de „executare”, procedura care în dreptul român poartă denumirea de execvatur propriu-zis.

Disocierea între noţiunea de recunoaştere şi cea de executare a hotărârilor străine apare, de asemenea, în cuprinsul art.3701 şi 3702 Cod procedură civilă din 1865, care trimit la prevederile art. 167-172 şi, respectiv, la cele ale art.173-177 din Legea nr. 105/1992.

Potrivit art. 3701 Cod procedură civilă din 1865 , horărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România spre a beneficia de puterea de lucru judecat, iar conform art. 3702 Cod procedură civilă coroborat cu art. 177 din Legea nr.105/1992, pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării hotărârii arbitrale străine se emite un titlu executoriu, în condiţiile legii române.

Codul de procedură civilă din 2010 subliniază că orice hotărâre arbitrală străină este executată şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu conţine dispoziţii contrare ordinii publice de drept internaţional privat (art.1110).

În concluzie, prin recunoaşterea unei hotărâri străine trebuie să înţelegem confirmarea efectelor acesteia, acceptarea producerii acestor efecte – mai putin puterea executorie- pe teritoriul altui stat decât cel în care a fost pronunţată. Prin recunoaşterea unei hotărâri străine se asigură practic o asimilare a acesteia cu hotărârile naţionale, are loc naturalizarea ei, acceptarea ei cu aceeaşi valoare ca orice altă sentinţă naţională.

Încuviinţarea executării unei sentinţe arbitrale străine nu este doar o instituţie diferită de recunoaştere. Ea are şi o procedură diferită de soluţionare, presupunând şi îndeplinirea altor condiţii decât cele necesare recunoaşterii, condiţii mai severe, date fiiind consecinţele care se produc prin executare asupra patrimoniului debitorului. Prin încuviinţarea executării – în procedura cunoscută sub denumirea de exequator- hotărârea străină dobândeşte şi forţă executorie, la fel ca o hotărâre proprie a statului pe teritoriul căruia urmează a se executa hotărârea. Se asigură pe acestă cale posibilitatea producerii unui alt important efect al hotărârii străine: acela al realizării efectivea dreptului confirmat prin hotărâre, cu concursul autorităţilor competente să procedeze la executarea silită.