Reflectarea Normelor Constituționale în Dispozițiile Părții Generale ale Codului Penal Român

PARTEA I. STUDII

L. CONSTITUTIONALIZAREA ŞI INTERNAŢIONALIZAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI PENAL

Căderea Bastiliei semnifică nu doar dărâmarea edificiului punitiv penal feudal ci şi afirmarea drepturilor fundamentale ale omului, ca entitate juridică liberă şi egală în drepturi cu semenii săi.

Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 26 august 1789 proclamă că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Distincţiile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună" (art. 1).

Legea „trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie că apără, fie că pedepseşte" (art. 6) si „nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reţinut decât în cazurile determinate de lege, conform procedurii prevăzute de ea" (art. 7).

În fine, legea nu trebuie să stabilească decât pedepse în mod strict şi evident necesare si nimeni nu poate fi pedepsit decât în numele unei legi stabilite si promulgate anterior delictului şi aplicată în mod egal".

Vor trece mai bine de 150 de ani până când aceste idei generoase vor fi reunite într-un document internaţional care să oblige statele semnatare la respectarea lor.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată si proclamată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 217 A(111) din 10 decembrie 1948 şi apoi Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile si politice adoptat în 1966 , precum si Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale , conturează cadrul internaţional în care se regăsesc două principii fundamentale ale dreptului penal: principiul legalităţii incriminărilor si pedepselor si principiul egalităţii în faţa legii.

Preluate în constituţiile naţionale ale statelor semnatare, aceste principii primesc valoare constituţională.

Constituţia României prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile" (art. 15 alin (2)] si „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi in temeiul legii" [art. 23 alin. (9)], Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii si fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege [art. 16 alin. (1) şi (2)].

Înscrierea în Constituţie a unor norme cu caracter de principiu, tendinţă sesizată în opera de legiferare constituţională europeană , conferă acestora caracterul de principii fundamentale ale sistemului de drept naţional, forţa normei constituţionale impunân-du-se atât legiuitorului în autoritatea de legiferare, cât şi puterii judecătoreşti sau autorităţilor administrative în activitatea de aplicare a legii.

1. Principiul legalităţii

Sub semnul acestui principiu stă întreg edificiul dreptului penal modern.

Beccaria spunea „că numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social".

Drapat în toga romană prin enunţul latin „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", operă a penalistului german Anselm Feuerbach , principiul legalităţii incriminărilor si pedepselor nu are nimic comun cu dreptul roman, el fiind o creaţie a scolii clasice a dreptului penal şi a ideilor liberal - democratice ale iluminismului european.

Principiul legalităţii incriminării fundamentează întreg edificiul răspunderii penale bazate pe vinovăţie; numai în măsura în care cetăţeanul ştie, înainte de a acţiona, ce este permis şi ce este interzis, el acţionează sub imperiul liberului arbitru. Trebuie ca legea să avertizeze înainte de a sancţiona1, forţa intimidantă a egii impunând respectarea ei.

În acelaşi timp, legalitatea incriminărilor şi a pedepselor acţionează ca o garanţie împotriva arbitrariului puterii executive, acţiunea autorităţii statale neputăndu-se executa decât în cazurile si în limitele prevăzute de legea penală.

Din acest principiu unii autori văd decurgând patru consecinţe: rezervarea reglementării în materie penală exclusiv legii penale; determinarea expresă şi precisă a faptelor penale; neretroacti-vitatea legii penale si interzicerea analogiei în materie penală.

Consacrat de art. 2 C. pen., potrivit căruia „legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică infractorilor şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte", principiul legalităţii incriminărilor si pedepselor se impune în egală măsură puterii legiuitoare, puterii executive şi autorităţii judecătoreşti.

Constituţia României rezervă legiferarea în materie penală (infracţiunile, pedepsele si regimul executării acestora, precum şi acordarea amnistiei şi graţierii colective) exclusiv domeniului legilor organice, dar această exclusivitate nu este absolută.

Curtea Constituţională a decis că Guvernul poate legifera pe calea ordonanţelor de urgenţă şi în domeniul rezervat legilor organice , pe cale de consecinţă ordonanţele de urgenţă putând constitui izvoare de drept penal.