Regimul Constituțional și Legal al Autonomiei Locale

INTRODUCERE

« În perspectivă istorică , până extrem de recent, autonomia locală a reprezentat o chestiune exclusiv internă a statelor, un domeniu rezervat exclusiv competenţei naţionale, la discreţia absolută a suveranităţii statale, cu singura rezervă să nu se încalce principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional public.

Organizarea internă a statului din punct de vedere administrativ, existenţa deconcentrării şi/sau descentralizării administrative, au reprezentat chestiuni exclusiv interne ale statelor, scoase complet din sfera de interes, reglementare şi garantare a dreptului internaţional public.

Trecând la palier intern, autonomia locală atunci când era reglementată, ţinea de domeniul legii.

În timp însă, lucrurile evoluează, iar prima evoluţie semnificativă se manifestă pe plan intern. Legiuitorul constituant nu se mai mulţumeşte a pune doar principiul autonomiei locale, ci prin reglementări mai precise, chiar dacă nu întotdeauna numeroase, creează un cadru normativ de valoare constituţională, care se impune în mod clar legiuitorului ordinar. Din acest moment , autonomia locală capătă o veritabilă consacrare şi garantare constituţională.

Este firească existenţa unui statut constituţional pentru colectivităţile teritoriale locale, deoarece acest statut, relaţiile colectivităţilor teritoriale locale cu statul, determină structura statului.

Prin constituţie însă nu se creează o reglementare detaliată a autonomiei locale, a autorităţilor administrative locale autonome, aceasta se întâmplă doar în statele ce consacră, prin constituţie, un regionalism politic, sistem care reclamă o reglementare detaliată a materiei.

Colectivităţile teritoriale locale îşi văd astfel existenţa , competenţele şi mijloacele afirmate şi garantate la cel mai înalt nivel normativ intern, prin pactul constituţional, care leagă şi statul, sub unghiul autorităţilor sale, începând cu autoritatea legiuitoare. Este o armă foarte eficace oferită de legiuitorul constituant colectivităţilor teritoriale locale, care sunt astfel apărate inclusiv şi în special în faţa abuzurilor posibile ale autorităţilor statului, tinzând a le suprima sau a le limita acţiunea.

Statul înţelege astfel ca la cel mai înalt nivel intern cel constituţional să îşi ia un angajament ferm faţă de colectivităţile teritoriale locale. El, statul, le-a creat sau le-a recunoscut existenţa, el le-a acordat sau le-a recunoscut autonomia, tot el, statul le garantează la nivel constituţional că nu va da înapoi, că nu va ştirbi sau viola autonomia locală.

Se poate afirma că în momentul în care autonomia locală devine reglementată clar, precis, concret la nivel constituţional, de o stabilitate a reglementării, de un angajament irevocabil luat de stat, la cel mai înalt nivel, faţă de colectivităţile teritoriale locale şi faţă de autonomia lor. »

Lucrarea conţine trei capitole, în care după ce am prezentat definiţiile date în doctrină unor concepte şi termeni cum sunt: statul, administraţia, administraţia publică, am încercat să analizez sub toate aspectele, conceptul de autonomie locală, atât din perspectivă istorică, constituţională cât şi din perspectiva legislaţiei în vigoare.

CAPITOLUL I

STATUL DE DREPT

1.1. DEFINIŢIA STATULUI

Termenul „stat” îşi are originea în latinescul „status”, cu sensul de stare a unui lucru. Ulterior a căpătat şi o semnificaţie juridică şi desemna situaţia juridică a unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori, apartenenţa conferindu-i anumite drepturi şi obligaţii .

Când termenul „status” a început să fie utilizat în expresii precum „status civitas” şi „status rei publicae” (situaţia conducerii vieţii publice ) a dobândit şi o semnificaţie politică.

Se consideră că termenul „stat” a fost utilizat pentru prima dată într-un sens modern în secolul al XVIII – lea de către Machiavelli în lucrarea „Principele”, lucrare care începe cu „toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt sau republici sau principate” .

Termenul capătă un sens modern în Europa medievală începând cu epoca Renaşterii, Jean Bodin fiind unul dintre promotorii înţelegerii moderne, care în lucrarea „Les six livres de la Rèpublique” fundamentează conceptul de suveranitate a poporului, principiu de bază în sistemul de guvernare.

Statul este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric si localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă general obligatorie.