Regimul juridic al traficulu maritim internațional - Regimul juridic al navei transportate

Raporturile din domeniul transportului devin pe zi ce trece într-o creștere galopantă, iar elementul cheie al acestora îl prezintă contractul de transport, care, după părerea mea, este unul dintre fudamentele relațiilor comerciale, mai ales dacă acestea se practică în sfera transportului de mărfuri sau a pasagerilor.

O varietate a contractului de transport îl constituie contractul de transport maritim. Cu toate că în literatura de specialitate îl putem întîlni și sub alte denumiri, cum ar fi contractul de transport maritim internațional, în esență el este tot același. La rîndul lui, transportul maritim poate îmbrăca diferite forme: transportul de pasageri, bagaje sau mărfuri. Literatura de specialitate, la fel ca și legislația, nu se sfiește să reglementeze și ea, într-un oarecare mod acest act juridic. De la definiții și scurt istoric, pînă la cele mai diverse forme ale acestuia.

Contractul de transport se poate defini ca fiind acel contract prin care un agent economic specializat (numit unitate de transport, transportator sau cărăuș), se obligă, în schimbul unui preț (taxă de transport sau tarif), să transporte pînă la destinație, într-un anumit termen, călătorii și bagajele lor, sau să transporte, păzească și să elibereze destinatarului, mărfurile sau bagajele ce i-au fost încredințate în acest scop.

Pe plan internațional au fost elaborate mai multe convenții pentru reglementarea transportului maritim. Astfel, în 1924 s-a încheiat la Bruxelles Convenția internațională pentru unificarea unor norme de drept privind conosamentul și care este cunoscută sub denumirea de „Regulile de la Haga”. În 1968 „Regulile de la Haga” au fost modificate de Protocolul de la Bruxelles, devenind „Regulile de Ia Haga-Visby”. În 1978, sub auspiciile UNCITRAL, se adopta la Hamburg Convenția privind transportul de mărfuri pe mare, cunoscută sub denumirea Regulile de la Hamburg.

Alte convenții internaționale elaborate în această materie sunt:

- Convenția de la Bruxelles din 1924 51 1957 referitoare la limitarea răspunderii armatorilor;

- Convenția de la Bruxelles referitoare la competența penală în materie de abordaj și ale evenimente, din 1952;

- Convenția de la Atena referitoare la transportul persoanelor și bagajelor pe mare din 1974;

- Convenția privind capacitatea navelor de la Londra, 1969;

- Convenția pentru ocrotirea vieții pe mare de la Londra, 1974;

- Convenția O.N.U. asupra transportului multimodal internațional de mărfuri de la Geneva din 1980, etc.

Conform literaturii de specialitate, au fost enunțate mai multe caractere juridice ale contractului în cauză. Doctrinarii nu ezită în a abunda materialul științific, prin urmare, acestea diferențiază doar sub aspectul cantitativ.

Într-o primă accepție, contractul internațional de transport de mărfuri prezintă următoarele caractere:

- contractul de transport este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece chiar de la încheierea lui în mod valabil, dă naștere și la obligații reciproce, interdependente, în sarcina ambelor părți contractante. Exemplu: cărăușul se obligă să transporte dintr-un loc în altul marfa, iar expeditorul are obligația să plătească prețul transportului, deci obligației fiecărei parți trebuie să-i găsim cauza juridica în obligația celeilalte;

- contractul de transport este prin esența sa un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte contractanta urmărește să obțină un folos, un echivalent, o contraprestație în schimbul obligației asumate;

- contractul de transport este un contract comutativ deoarece pîrțile cunosc întinderea obligațiilor reciproce pe care și le asumă chiar din momentul încheierii contractului și pot aprecia valoarea acestor prestații reciproce ca fiind echivalente.

Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei a deschis noi domenii de cooperare internațională, a obligat la încheierea de noi reglementări în domeniul public internațional - și anume a zonelor cu regim special cum sunt: marea, fluviile internaționale, spațiul aerian și spațiul.

Rolul și scopul esențial ale Dreptului internațional sunt de a asigura funcționarea armonioasă a ansamblului statelor și entităților angajate în relațiile internaționale, rolul rezultând din ansamblul principiilor și normelor juridice create de către state în scopul reglementării raporturilor lor reciproce. Cu alte cuvinte, pentru apariția dreptului internațional nu a fost suficientă numai apariția statelor, ci și stabilirea unor raporturi între acestea, ceea ce a adus la formarea regulilor care să guverneze aceste raporturi.

Hugo Grotius, jurist olandez (1583 - 1645), este considerat părintele științei Dreptului internațional, prin operele sale și îndeosebi prin lucrarea Marea Liberium (Marea Liberă) și De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului și păcii), realizând prima expunere de ansamblu a Dreptului internațional, și astfel, încă din secolul al XVII-lea, realiza o împărțire a Dreptului internațional.

Actualmente, ca urmare a evoluției diversificării relațiilor între state, extinderii oferite de acțiunea dreptului internațional și a sferei de codificare au apărut și s-au consolidat noi domenii de reglementare pentru Dreptul internațional - dreptul fluvial, dreptul aerian, dreptul spațial, etc. În literatura juridică de specialitate, evident că majoritatea autorilor îți concentrează analiza asupra statului - subiect de drept internațional, entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internațional .

Una dintre premisele materiale naturale care condiționează existența statului este “teritoriul de stat” - limitele spațiale ale existenței și organizării statale. Teritoriul statelor este delimitat prin frontiere, în teritoriul acestora statul realizând deplina sa suveranitate și acționând în vederea realizării sarcinilor și funcțiilor sale. Frontierele de stat sunt inviolabile, în virtutea suveranității sale, statul, prin norme interne, stabilește regimul frontierelor de stat și ia măsuri pentru paza și apărarea acestora.

Frontiera de stat este reprezentată de acea linie reală sau imaginară trasată între diferite puncte care despart teritoriul statului de teritoriul altui stat sau după caz, de marea liberă și care se întinde în înălțime până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne. Frontierele pot fi clasificate potrivit unor criterii determinate în definirea lor și anume: