Reglementarea Condițiilor de Muncă

A. Reglementări naţionale

În România, primele reglementări juridice ale securităţii şi sănătăţii în muncă au fost adoptate la sfârşitul secolului al IX-lea (Legea sanitară din 1874 şi Regulamentul industriilor insalubre din 1894. Ulterior, în anul 1934 a fost promulgată Legea privind accidentele de muncă, act normativ care este considerat ca fiind cel ce a creat instituţia juridică a securităţii şi sănătăţii în muncă în ţara noastră. În perioada cuprinsă între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi decembrie 1989, legislaţia adoptată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă s-a constituit într-un sistem unitar, fiind însă influenţată de caracteristicile specifice economiei centralizate.

În prezent, întreaga legislaţie în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă are la bază prevederile constituţionale care, în art. 41 alin (2) consacră dreptul la protecţie socială şi la măsurile de securitate şi igienă a muncii. Actele normative care au caracter de lege cadru în materie sunt Codul muncii şi Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă. De asemenea, există un număr mare de acte normative ce constituie legislaţia secundară în materie, prin care au fost transpuse directive specifice în domeniu.

Codul muncii consacră un titlu special securităţii şi sănătăţii în muncă în cuprinsul căruia regăsim reguli generale cu privire la:

- principalele obligaţii ale angajatorului pentru a asigura salariaţilor condiţii de muncă;

- protecţia salariaţilor prin servicii medicale;

- comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Legea care reglementează securitatea şi sănătatea în muncă este, aşa cum s-a precizat deja Legea nr. 319/2006, lege specială, emisă în temeiul art. 172 alin(1) din Codul muncii. Legea cuprinde dispoziţii generale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, delimitează domeniul de aplicare, defineşte o serie de termeni, detaliază cele mai importante obligaţii atât ale angajatorilor cât şi ale angajaţilor, stabileşte reguli cu privire la informarea şi consultarea salariaţilor, la comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor, precum şi răspunderea juridică, penală, administrativă şi disciplinară în domeniu.

Legea 319/2006 transpune Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. 183/1989.

S-au adoptat de asemenea o serie de acte normative prin care s-au transpus directivele specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, acte ce constituie legislaţia secundară în materie, s-au emis ordine ministeriale în aplicarea legislaţiei, reconstruindu-se astfel întregul sistem legislativ în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Toată această construcţie juridică reflectă importanţa instituţiei juridice în domeniul relaţiilor individuale şi colective de muncă, a cărei reglementare are ca scop final instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor.

Întregul sistem normativ este structurat în aplicarea următoarelor idei de bază :

1. Sănătatea şi securitatea în muncă reprezintă un drept fundamental al lucrătorilor, constituind un ansamblu de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice, şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă (art. 5 lit. n) din Legea nr. 319/2006. Pentru realizarea acestui drept legea cadru impune specializate ale administraţiei publice centrale care să urmărească modul în care partenerii sociali aplică şi respectă normele de securitate şi sănătate în muncă. În consecinţă, activitatea de securitate şi sănătate în muncă nu este lăsată doar la latitudinea angajatorilor ei, fiind implementată în toate domeniile vieţii economico-sociale, statul asigură şi controlul îndeplinirii ei.