Relațiile dintre Părinți și Copii în Dreptul Roman

I. Familia

În epoca foarte veche, romanii cunoşteau familia patriarhală ca formă de comunitate umană proprie societăţii gentilice aflată în ultimul stadiu de descompunere. Familia patriarhală îşi avea temeiul în puterea exercitată de către pater familias asupra bunurilor, precum şi asupra unui grup de persoane în care intrau: soţia, copiii şi nepoţii din fii. Cuvântul familia a fost utilizat de către romani cu trei sensuri diferite: desemna fie totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea lui pater familias .

Familia avea o avere compusă din casa de locuit (domus) şi terenul din jurul casei

(heredium), precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii, numit fundus.

Heredium, fundus, sclavii şi animalele mari constituie familia sau averea grupului. Un alt

grup de lucruri aparţinând familiei se numeşte pecunia şi cuprinde vitele mici, metalele,

banii etc. Cu alte cuvinte, familia presupune o putere, puterea şefului de familie, care uneşte sub o autoritate unică pe toţi membrii familiei.

Această putere se numea la început manus (mână), întruchipând autoritatea şi prerogativele nelimitate ale şefului de familie. Şeful de familie este numit în scrierile timpului pater familias, noţiune care evocă nu ideea de descendenţă şi procreare, pentru care romanii aveau termenul de genitor, ci pe aceea de putere. Pater familias este singurul proprietar al patrimoniului familiar, singurul judecător şi unicul preot al cultului familiar strămoşesc. El este singur sui iuris, adică de sine-stătător, independent, deoarece soţia şi copiii de sub puterea sa sunt alieni iuris, adică depdendenţi, supuşi, şi sclavi – obiecte de proprietate (res).

În deplinul ei înţeles şi cu toate consecinţele ce decurgeau din întemeierea ei, familia se baza pe o căsătorie legitimă, pe un iustum matrimonium, care dădea bărbatului putere maritală asupra soţiei lui şi oferea tatălui acea putere deplină asupra copiilor lui, numită patria potestas.

Puterea nelimitată a tatălui de familie îşi are o explicaşie firească, dacă avem în vedere condiţiile vieţii materiale ale societăţii romane din epoca veche. Roma a fost la început o cetate cu o structură agricolă, şi solul şi condiţiile de muncă impuneau o strădanie susţinută în vederea dobândirii celor necesare traiului. Pentru producerea bunurilor de care aveau nevoie familia romană se cerea o muncă grea, nu numai din partea sclavilor, dar şi a membrilor de familie. Prerogativele întinse acordate capului de familie urmăreau tocmai să silească pe cei de sub puterea acestuia sa-şi îndeplinească partea care li se cuvenea din truda comună.

I. Puterea părintească

Puterea părintească (patria potestas) era exercitată de către pater familias asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din fii (nepoţii din fiice se aflau sub puterea tatălui lor). Aceasta era perpetuă, astfel încât fiul de familie rămânea persoană alieni iuris până la moartea lui pater familias, indiferent de vârsta pe care o avea. Fiul de familie devenea persoană sui iuris numai la moartea tatălui său. Dacă nepotul se găsea sub puterea bunicului nu devenea persoană sui iuris în momentul decesului acestuia din urmă, deoarece rămânea sub puterea tatălui. Totuşi, dacă tatăl predeceda bunicului, nepotul devenea persoană sui iuris la decesul bunicului său.

Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat, în virtutea căruia şeful de familie dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile pe care acesta le dobândea. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în dreptul de viaţă si de moarte, dreptul de abandon, dreptul de a-l vinde şi chiar de a-l căsători fără a-l întreba. Pater familias era cel care stabilea vârsta matrimonială a copiilor din puterea sa (băieţi sa fete); la epoca veche, aceasta se realiza în urma unui examen corporal (ex habitu corporis), conform dreptului cutumiar tradiţional.

Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către fiul de familie. Ca şi sclavul, fiul de familie putea încheia acte juridice numai dacă, prin efectul lor, făcea mai bună situaţia lui pater familias, însă nu le încheia în nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie.

Astfel, în calitate de judecător familial, pater familias stabilea vinovăţia (iudicium domesticum) şi aplica vinovatului o coerciţiune ce putea merge până la pedeapsa cu moartea. Deşi nu putea da un aviz consultativ, când era posibilă aplicarea pedepsei capitale se obişnuia ca pater familias să consulte rudele cele mai apropiate constituite în sfat (concilium propinquorum).

În calitate de preot, pater familias era şeful religiei familiale şi executa sacrificiile, rostea formulele străvechi ale rugăciunilor, săvârşea ceremoniile pentru întreţinerea cultului strămoşilor zeificaţi.