Repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești

CAPITOLUL I

Despre răspunderea civilă în dreptul român

Răspunderea civilă „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor şi al familiei, ca şi în cel al bunurilor, ea este a tuturor situaţiilor; răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor noastre”

1.1. Noţiunea de răspundere civilă

Încă din cele mai vechi timpuri omul a fost definit ca fiind, prin excelenţă, un „zoon politikon” care se afirmă într-un mediu organizat, condus de reguli bine definite şi care îi oferă siguranţă. Traiul în oricare din formele de orânduire socială impune respectarea normelor de conduită care ocrotesc persoana, atât în accepţiunea ei de fiinţă umană cât şi de subiect de drept, adică posesoare de drepturi şi obligaţii. Din acest motiv, nimănui nu îi este îngăduit să încalce drepturile unui seamăn şi, astfel, să îi producă acestuia din urmă vreun prejudiciu, fie el patrimonial sau nepatrimonial.

Din varietatea normelor de conduită rezultă şi diferitele forme de răspundere juridică ce îşi găsesc aplicare ca efect direct al încălcării acestor reguli. Toate aceste varietăţi prezintă caracteristici comune, însă elementele de diferenţiere sunt date de chiar faptele care detemină antrenarea răspunderii în faţa legii şi, în egală măsură, în faţa societăţii, de regimul lor juridic, de sancţiunile şi finalităţile urmărite de legiuitor.

Răspunderea civilă a constituit întotdeauna obiect de studiu al marilor doctrinari care, datorită sferei de cuprindere şi aplicaţiei atât de vastă, nu contenesc să îi contureze toate elementele definitorii. Diferitele accepţiuni ale răspunderii relevă, în primul rând, trăsăturile fundamentale ale acesteia: oricine săvârşeşte o faptă prin care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să repare acea daună; aceeaşi obligaţie de despăgubire există şi în cazul unei persoane care nu execută, execută necorespunzător sau cu întârziere obligaţia pe care o avea faţă de altă persoană în baza unui contract. Este instituită în aceste rânduri o regulă generală, neminem laedere, care obligă la reparaţie orice persoană care a cauzat un prejudiciu. Totodată, această normă reprezintă principiul fundamental al răspunderii civile, iar toate regulile de aplicare ale acesteia formează întreaga instituţie a răspunderii civile.

Considerând că nu este oportun să redau toate definiţiile date noţiunii de răspundere, am decis să mă opresc la cea mai accesibilă şi mai uşor de înţeles şi reţinut: răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Având drept izvor principii incontestabile de dreptate şi echitate, răspunderea civilă îşi află sediul materiei în art. 998 din Codul civil român, text ce reglementează răspunderea civilă pentru faptele cauzatoare de prejudicii. Astfel potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. În completarea acestei legiferări, în art. 999 se prevede: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Aceste două articole instituie, în fapt, cadrul juridic în care se înscrie răspunderea civilă pentru fapta proprie. Articolele următoare, 1000 – 1002 C. civ., reglementează răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta săvârşită de o altă persoană (art.1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile sau animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art. 1000 alin. 1 şi art. 1001), precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care îi aparţin (art. 1002).

Art. 1003 concretizează caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Înţelegând importanţa pe care o are această instituţie de drept civil, realizăm că, pe bună dreptate, deseori s-a afirmat că această formă de responsabilitate are caracter de drept comun în raport cu alte forme de răspundere din cadrul celorlalte ramuri de drept. Principiile consacrate de art. 998 – 1002 C. civ. au un puternic impact asupra oricăror activităţi prejudiciabile, astfel încât rezonanţa acestei forme de răspundere s-a făcut simţită până şi în domeniul răspunderii penale, în cadrul căreia are în continuare rolul de regulă în materie.

1.2. Principiile răspunderii civile

1 Principiul reparării integrale a prejudiciului reprezintă consacrarea unui vechi dicton juridic şi anume restitutio in integrum şi presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare generate de un fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii cât mai rapide a persoanei păgubite în situaţia anterioară. Acest principiu este instituit de art. 998 C.civ., text ce enunţa obligaţia generală de reparare a prejudiciului, prevăzând că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşală s-a ocazionat, a-l repara”. Reiese din aceasta că, neîndoielnic, prejudiciul va fi reparat în totalitatea sa, neexistând vreo limitare în acest sens. Aceeaşi obligaţie de reparare a situaţiei create este prevăzută cu valabilitate generală şi în cazul raporturilor contractuale şi extracontractuale, mai ales în art. 1073 C. civ. care arată: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.” şi în art. 1084 C. civ. după care „daunele – interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit”. Acest din urmă articol completează art. 998 C. civ., stabilind întinderea despăgubirii cuvenite, care va cuprinde atât lucrum cessans cât şi damnum emergens.