Reproducerea Neautorizata a Programelor de Calculator - Forme si Modalitati in Administratia Publica

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Reproducerea Neautorizata a Programelor de Calculator - Forme si Modalitati in Administratia Publica.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 3 fisiere doc de 59 de pagini (in total).

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Puscasu Gheorghe

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

Capitolul I
Conceptul de infracţiune şi trăsăturile ei esenţiale
1.1. Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal
1.2. Definiţia infracţiunii:
1.3. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
Capitolul II
Internetul, criminalitatea şi dreptul
2.1. Forme de manifestare a infracţiunilor
2.2. Tendinţe de evoluţie a criminalităţii informatice2.3. Posibilităţi de combatere a criminalităţii informatice
2.3.1. Securitate şi prevenire
Capitolul III
Specificul programelor de calculator din administraţia publică
3.1. Rolul softului în relaţia cetăţean- administraţie publică
3.1.1 Conceptul de societate informaţională
3.1.2.Societatea informaţională în Romania
3.2. Informatizarea administraţiei publice în Romania. Obiective şi avantaje
3.2.1 Reforma administraţiei publice
3.2.2 Obiectivele informatizarii
3.2.3 Avantajele informatizarii administraţiei publice
3.2.4 Beneficiarii informatizarii
Capitolul IV
Piratarea programelor de calculator în administraţia publică
4.1. Conceptul de piratare a programelor de calculator
4.3. Reglementarea juridică a protecţiei programelor de calculator
Capitolul V
Jurisprudenţă cu privire la infracţiunile din domeniul utilizării programelor de calculator în administraţia publică

Extras din document

Capitolul I

Conceptul de infracţiune şi trăsăturile ei esenţiale

1.1. Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal

INFRACŢIUNEA- INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL

A: Aspecte generale ale infracţiunii

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Caracterizarea acestor instituţii, ca fiind fundamentale este justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparţin părţii generale sau speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor.

Între cele trei instituţii sus menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare, în sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două. Fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, pedeapsă implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârşită.

Codul penal dă expresie acestei reacţii în articolul 17 alin. 2, în care se arată că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale ”. În ipoteza în care datorită unor cauze determinate prevăzute de lege ( legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală ) caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici răspundere penală şi, desigur, nici pedeapsă.

De subliniat că, totuşi, din cele trei instituţii fundamentale, cea a infracţiunii este mai importantă pentru că , aşa cum s-a subliniat în doctrina penală , ea constituie „ piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

Infracţiunea, ca instituţie fundamentală, presupune, prin urmare, un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise în legea penală, şi nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracţiuni , ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals etc .

Codul penal, în capitolul I din Titlul II al Părţii generale prevede reglementări care privesc infracţiunea în aspectele ei generale . Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.

Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul Penal este necesar să prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită din punct de vedere material, social-politic şi juridic.

Privită din punct de vedere material, infracţiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială, este activitate antisocială, neconvenabilă pentru relaţiile sociale.

Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate şi apreciate ca activitate infracţională. Astfel, trecerea de partea duşmanului, spionajul, omorul, calomnia, delapidarea etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin violenţă, altele prin fraudă, iar altele sunt producătoare de grave prejudecăţi materiale.

Într-o formă sau alta, astfel de activităţi, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor prin urmările lor.

Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa, infracţiunea este un fenomen social-istoric . Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în societate, în viaţă de relaţiile sociale. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar şi sunt posibile numai în societate, în relaţiile sociale. In acelaşi timp infracţiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvotării societăţii, anume, atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au determinat şi favorizat apariţia ei. Infracţiunea constituie , uneori, un fel de protest individual împotriva condiţiilor de viaţă, un semn al inadaptării la acele condiţii sociale.

Odată cu schimbarea şi dispariţia acestor cauze şi condiţii, şi fenomenul infracţional, ca fenomen frecvent, se schimbă şi chiar dispare.

Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial primeşte o nouă apreciere, o apreciere din partea statului şi, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligaţie, aceea de răspundere penală.

Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acţiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate, dar nu este încă o infracţiune în sens juridic. Din momentul în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracţiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracţiune, ca un fenomen juridic, toţi cetăţenii şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o aprecieze aşa cum este considerată şi apreciată de lege, adică ca o infracţiune, ca un fenomen juridic, care implică anumite consecinţe juridice, anumite răspunderi.

Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase, unele se referă la noţiunea de infracţiune privită în trăsăturile ei esenţiale, altele la formele infracţiunii, etc.

Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituţii juridice, instituţia juridică a infracţiunii .

1.2. Definiţia infracţiunii:

În viaţa socială se pot săvârşi fapte (acţiuni , inacţiuni) neconvenabile care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societăţii, fie că aceste interese aparţin tuturor, adică colectivităţii în ansamblu, fie că ele aparţin numai unora dintre ei. Toate aceste fapte întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca infracţiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală şi sancţionate cu o pedeapsă.

Pornindu-se de la caracteristica sus-menţionată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, infracţiunea -ca fenomen juridic- a fost uneori definită ca o violare a legii penale.

În legătură cu această definiţie este de observat că legea penală nu stabileşte în mod expres respectarea vieţii altora, ci doar prevede o pedeapsă pentru infractor.

De asemenea, în loc de a defini infracţiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infracţiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei -pedeapsa- spunându-se că infracţiunea este o faptă pedepsită de legea penală.

Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracţie de caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiţie formală a infracţiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv , înfăţişarea juridică a faptei penale ( incriminarea şi pedeapsa ) , iar nu conţinutul său real ( o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege ).

În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul Penal Român în vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale , dă o definiţie materială în care , fără a se omite aspectul juridic , accentul este pus pe pericolul social al infracţiunii , adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de apune în pericol valori esenţiale pentru normala desfăşurare a vieţii sociale.

În Codul Penal noţiunea de infracţiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme juridice ( articolul 17 ), o formulare precisă în care se reflectă aspectele material, social, uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii.

Dispoziţia din articolul 17 prevede că este infracţiune „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.

Fisiere in arhiva (3):

  • Bibliografie.doc
  • Cuprins.doc
  • Lucrare de diploma.doc