Relațiile dintre stat și Biserică în țările UE

Atunci când dorim să înţelegem situaţia complexă în care se găseşte relaţia dintre Biserică şi Stat la nivel european, trebuie să privim spre istorie, aceasta fiind cea care este în măsură să dea o parte din răspunsuri la întrebările ce pot să apară. În lucrările de specialitate au fost identificate elementele de bază care stau la baza acestor relaţii: reusita sau eşecul reformei protestante, atitudinea Bisericii în faţa "Epocii luminilor", atitudinea Bisericilor în faţa democraţiei, rolul religiei în construcţia identităţii naţionale şi importanţa influenţelor socialiste şi comuniste din secolele XIX şi XX.

Pe lângă acestea, un alt element prezent în ultima vreme este cel care observa rolul liberalismului economic. Fiecare dintre aceste elemente a marcat viitorul relaţiilor dintre Biserică şi Stat, fiecare Stat considerând util să se apropie, să se distanţeze sau să păstreze o poziţie intermediară faţă de Biserică. Uneori poziţia Bisericii, nu tocmai convenabilă pentru autorităţi, sau amintirea abuzurilor au dus la formularea de rezerve în ceea ce priveşte apropierea dintre Stat şi Biserici. În alte cazuri, rolul Bisericii în situaţiile de criză prin care a trecut o ţară şi naţiunea ei a facut să se consolideze conştiinta legăturii directe existente între Biserică şi idealurile naţionale. Nu se pot face judecăţi de valoare categorice în legătură cu nici un sistem, nimeni nu poate să influenţeze într-o direcţie sau alta viitorul relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Cert este însă că pentru fiecare ţară în parte şi pentru Europa în ansamblul ei, aceasta problematică rămâne plină de interes.

Atunci când dorim să facem o analiză a locului şi rolului recunoscut Bisericilor în ţările Uniunii Europene, trebuie să scoatem în evidenţă câteva elemente care pot să fie identificate în cazul fiecărei ţări sau pot să difere de la o ţară la alta.

Un prim element l-ar constitui statutul juridic rezervat instituţiilor cu caracter religios, care ne arată poziţia Bisericilor în sistemul juridic al fiecarei ţări. Această poziţie este importantă deoarece, doar în funcţie de statutul juridic pe care îl au Bisericile şi celelalte culte, ele obţin capacitatea juridica care le dă dreptul să se manifeste ca identităţi recunoscute, titulare de drepturi şi de obligaţii. Instituţia juridică ce ilustrează cel mai bine acest lucru este cea a personalităţii juridice.

Fiecare individ, pentru a putea avea drepturi şi obligaţii, este înzestrat cu o personalitate juridică. Aceasta se obţine în condiţiile legii, în general prin naştere, şi poate la rîndul ei să fie limitată tot în condiţiile legii. Deoarece a apărut necesitatea ca grupuri de oameni organizaţi să fie titulare de drepturi şi obligaţii ca grup şi nu ca individ în parte, a apărut încă din vremea Dreptului roman ideea de personalitate morală, acordată acestor grupuri. În Dreptul roman târziu şi în Dreptul bizantin, Biserica şi corporaţiile cu caracter religios au fost investite cu o astfel de capacitate, chiar dacă instituţia personalităţii juridice la acea vreme nu a fost precizată.

Această personalitate juridică poate fi de ordin privat, pentru fiecare persoană în parte, iar pentru persoanele morale poate să fie de drept privat, în cazul asociaţiilor private, sau de drept public, pentru instituţiile Statului sau cele care au un caracter public recunoscut.

Biserica poate să aibă o personalitate de drept public, de drept privat, sau chiar să nu aibă personalitate juridică ca şi Biserica, ci doar ca şi o asociaţie privată. Deoarece Statul este cel care stabileşte cui şi în ce condiţii este acordată această personalitate, conşider că analiza statutului juridic al Bisericilor din fiecare ţară ce intră în atenţia noastră poate să ne ajute pentru observarea rolului şi locului recunoscut Bisericilor în acea ţară.

Un alt element îl reprezintă prezenţa Bisericilor în viaţa publică prin educaţie şi asistenţă religioasă, adică prezenţa Bisericii în viaţa publică, modul în care aceasta se realizează şi poziţia Statului faţă de această realitate poate, de asemenea, să ne ajute în demersul nostru. În decursul istoriei, fără încetare, Biserica s-a manifestat ca instituţie publică. Prezenţa ei a fost evidentă în cadrul sistemului educaţional, de asistenţă socială, iar asistenţa spirituală a fost şi este conşiderată benefică în cadrul instituţiilor de reeducare, în spitale şi în alte aşezăminte de acest gen. Armata, la rândul ei, are nevoie de o susţinere morală şi spirituală şi aceasta a fost şi este realizată de către Biserică. Modul în care Statul înţelege să sprijine activitatea Bisericilor în instituţiile publice arată poziţia pe care Statul o are faţă de Biserică şi importanţa pe care o acordă Statul acesteia. Fiind o instituţie care nu realizează profituri, Biserica are nevoie, de asemenea, de asigurarea unor fonduri în vederea susţinerii activităţii sale.

Să nu uităm de felul în care Statul înţelege să sprijine Bisericile- adică felul în care Statul înţelege să sprijine Bisericile pentru obţinerea unor astfel de fonduri scoate în evidenţă de fapt preocuparea pe care o are Statul pentru asigurarea continuităţii activităţilor de acest gen. Există nenumarate instrumente ce stau la dispoziţia Statului pentru realizarea acestui sprijin.

Într-o primă claşificare, relaţia stat / religie depinde deci într-o mare măsură, după cum arată Willaime, de trei factori. Primul dintre aceştia este ce fel de societate are acel stat: monoconfesională, biconfesională sau pluriconfesională. Monoconfesionalismul conduce, fie la diferite forme de colaborare şi uniune (Italia), fie la o separare dură (Franţa). Ceea ce este caracteristic pentru biconfesionalism este ca un stat, care s-a dezvoltat în sensul aplanării conflictelor confesionale (Germania, Elveţia), să îşi păstreze imparţialitatea în aşa fel încât să trateze ambele confesiuni în acelaşi fel. Trebuie subliniat de asemenea faptul că „un stat fără confesiuni nu este neapărat un stat laic" . Pluriconfesionalismul tinde către separarea deplină şi în acelaşi timp către recunoaşterea rolurilor pe care le are religia în viaţa socială (SUA). Voltaire vedea în pluriconfesionalism un simbol al libertăţii: „Într-un stat o şingură religie înseamnă despotism, două - război, mai multe - pace şi libertate" .