Rolul și funcțiile dreptului

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1. 1. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi funcţiuni confirmate în practică.

Privită în conţinutul general al activităţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea face abstracţie de orice apreciere umană, subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevărat sau fals.

Jhon Bernal consideră că ştiinţa trebuie înţeleasă, mai întâi, ca o instituţie, adică ca o organizaţie de elemente, care îndeplinesc în societate anumite sarcini, apoi ca o metodă, adică ansamblul de procedee, mijloace prin care se dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare, în care se regăsesc şi reziduri tradiţionale.

Ştiinţa este însă, în opinia ilustrului autor, un factor important pentru dezvoltarea producţiei şi un neîncetat izvor de idei generale şi principii filozofice despre lume .

Ştiinţa nu reprezintă, în realitatea sa de fenomen aparte şi ca formă specifică de activitate umană, doar un sistem de idei, legităţi şi reprezentări, latura statică a acestuia, dar şi un sistem care declanşează şi întreţine procesul de cercetare şi investigare continuă, din care rezultă noi cunoştinţe, noi valori şi noi teorii ca valori spirituale, latura dinamică a acesteia.

Din numeroase analize şi clasificări făcute de-a lungul timpului sistemului ştiinţei, se pot desprinde o multitudine de ramuri ale ştiinţei :ştiinţe ale naturii (astronomia, fizica, chimia, biologia etc.) , ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia, etnografia, psihologia, sociologia, politologia, ştiinţa dreptului, istoria ş. a.) , ştiinţe (logica, matematica, aritmetica etc.) ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice , medicale, educaţionale organizatorice etc.) .

Există şi altă structurare a ştinţelor în :

• ştiinţe fundamentale,

• ştiinţe particulare,

• ştiinţe tehnico- aplicative, care formează în opinia UNESCO sistemul celor 1150 de ştiinţe actuale .

Scopul ştiinţelor despre societate este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi ale dezvoltării societăţii, de a studia formele de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.) .

Ca instituţie, ştiinţa este o organizaţie de oameni care efectuează cercetări şi examineză căile promovării lor în practică, iar ca metodă, este un ansamblu de procedee şi mjloace, care dezvăluie realitatea înconjurătoare .

Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care se deosebesc de legile naturii, în primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi activitatea oamenilor dotaţi cu conştiinţă şi raţiune. Prin tradiţie, prin conţinutul obiectului său, ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate .

În vastul tablou al ştiinţelor sociale, ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) ocupă un loc bine determinat atât prin specificitatea obiectului său de cercetare -realitatea juridică, parte componentă a realităţii sociale căt şi prin relativa sa autonomie, metodologică.

Ştiinta despre societate, dreptul este ca o ipso ştiinţă social -umană pentru că studiază realitatea juridică în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând, acea dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii particulare social istorice.

Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se apleacă spre a-i cerceta legităţile, regularităţile, geneza şi modalităţile de implicare şi determinare a comportamentului uman, atât dreptul, cât şi alte componente ale sistemului ştiinţelor sociale, (istoria, sociologia, etica, politologia etc.) .

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în temeiul cărora sunt structurate mecanismele prin care acţionează asupra realităţilor sociale.

Ca şi în cazul celorlalte ştiinţe sociale, ştiinţa dreptului operează cu noţiuni, categorii, concepte, principii, generalizând experienţa umană, pe baza unei metodologii specifice, astfel termenele putând fi studiate, investigate.

Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul ca termen normativ, reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a realităţilor sociale, în vederea promovării unor valori larg receptate de societate cum ar fi :propietatea, siguranţa juridică şi securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă etc.

Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului, legăturile interne ale sistemului juridic, raporturile cu alte ştiinţe, caracteristicile sale structurale.

Ştiinţa dreptului, ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, cercetează un anumit domeniu al relaţiilor şi al structurilor sociale - domeniul participării oamenilor la circuitul juridic, pornind de la faptul că oamenii sunt purtători de drepturi şi obligaţii în raporturile sociale, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Realităţile sociale conduc la intervenţia dreptului în scopul conducerii şi al dirijării comportamentelor oamenilor, impunându-le reguli normative, modele, programându-le într-un anumit sens, activităţile şi limitându-le în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor, dreptul „absolut“ de manifestare.

Nu doar studiul normei juridice, a jurisprudenţei, fac obiectul ştiinţei dreptului , aceasta supune unui amplu proces explicativ contextul social -cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice, colaborănd în acest proces cu toate ştiinţele sociale- economia politică, istoria, sociologia, demografia, statistica etc.

La 1800 se susţinea ideea conform căreia întreg dreptul s-ar reduce la normă şi stabilirea ca unic obiect al ştiinţei dreptului, norma juritică, privită ca autointerpretare subiectivă cu sens juridic. Ştiinţa dreptului e o ştiinţă pur teoretică. Ea este pentru libertate exact acelaşi lucru ca mecanica pentru mişcare, pentru că deduce acel mecanism natural, sub care fiinţele libere pot fi gândite ca atare în raporturi reciproce, mecanism care, negreşit, nu poate fi constituit decât prin libertate.