Sănătatea și Securitatea în Muncă

În ţara noastră, activitatea de protecţia muncii a evoluat în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei, preocupări de acest fel fiind semnalate încă de la începutul secolului al XVIII-lea, când la „cererea industriaşilor şi organelor de stat" au fost formulate recomandări privind desfăşurarea unei activităţi susţinute de educare a muncitorilor pentru a-i feri de pericolele la care sunt expuşi, indicându-li-se şi mijloacele de combatere a lor.

În anii 1874 şi 1894 au fost adoptate Legea sanitară, respectiv Regulamentul industriilor insalubre, care cuprindeau dispoziţii referitoare la securitatea muncii, munca femeilor şi copiilor, prevenirea bolilor profesionale etc.

Astfel, în art. 5 din Regulamentul industriilor insalubre se prevedea: „în orice stabiliment industrial cu mai mult de 10 lucrători, atelierele vor avea un spaţiu de cel puţin 5 mc de fiecare lucrător, iar plafonul va avea înălţimea de cel puţin 3 m", iar în art. 6 se stipula: „Pentru a înlătura pericolul rănirii lucrătorilor în timpul funcţionării maşinii, va trebui prevăzut un spaţiu liber, destul de larg pentru a permite circulaţia, iar organele de transmitere ale maşinilor, ascensoarele, roţile legate de vreun motor se vor împrejmui cu parapete de siguranţă".

Apoi protecţia muncii a fost reglementată în mod indirect, chiar dacă nu s-a folosit această terminologie, prin Legea minelor din 1895, care, la art. 30, prevedea obligaţia întreprinzătorului de a lua „toate măsurile pentru a executa lucrările de exploatare, astfel încât să evite orice pericol şi să garanteze siguranţa lucrătorilor".

Acest act normativ prevedea înfiinţarea caselor de ajutor prin intermediul cărora se acorda sprijin pentru incapacitate temporară de muncă, datorită accidentării sau îmbolnăvirii, dar şi a caselor de pensii, care stabileau pensii de invaliditate pentru accidente de muncă sau boli profesionale.

Din aceeaşi perioadă datează şi alte acte normative care cuprindeau reglementari privind protecţia muncii, cum ar fi: Legea pentru repausul în zilele de duminica şi sărbători din 1897; Legea privind munca femeilor şi minorilor în industrie şi exploatări miniere din 1906; Legea privind ajutoarele de boală şi lehuzie din 1923; Legea privind munca minorilor şi femeilor din 1928.

Intre anii 1912 şi 1945, în cadrul „Casei centrale autonome a asigurărilor sociale" a funcţionat un „Serviciu de igienă industrială" ce a popularizat măsurile de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

În anul 1934 este promulgată Legea privind accidentele de muncă. Acest act normativ poate fi considerat actul de naştere al instituţiei protecţiei muncii pentru ţara noastră, în accepţia modernă a termenului.

În anul 1936 a fost înfiinţat Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, care avea în structura sa şi un serviciu al organizării şi ocrotirii muncii.

După al doilea război mondial s-a creat un sistem guvernamental de instituţii cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii. Astfel, în anul 1949 s-a înfiinţat „Consiliul pentru protecţia muncii", în subordinea Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale, prezidat de un ministru şi format din consilieri ministeriali, reprezentanţi ai Confederaţiei Generale a Muncii, Comisiunii de Stat a Planificării, Ministerului învăţământului Public şi responsabili cu protecţia muncii.

Acest consiliu avea rolul de a studia şi propune noi măsuri în domeniu şi de a controla modul de aplicare a celor stabilite dispunând de un corp de inspectori tehnici, pe ramuri de producţie. De asemenea, erau stabilite obligaţiile şi răspunderile în domeniul protecţiei muncii la nivelul ministerelor, centralelor şi întreprinderilor.

Decretul nr. 359/1949 a constituit prima reglementare unitară a protecţiei muncii.

În anul 1953, s-a înfiinţat în cadrul Consiliului Central al Sindicatelor, Inspecţia tehnică de stat pentru protecţia muncii şi în subordinea sa, Institutul de cercetări ştiinţifice pentru protecţia muncii. La nivel teritorial, controlul protecţiei muncii era exercitat de inspectori încadraţi în consiliile regionale şi orăşeneşti ale sindicatelor, coordonaţi metodologic de inspecţia sus amintită.