Sancțiuni cu Folosirea Forței Armate în Dreptul Internațional

Capitolul I

Instituirea sanctiunilor în dreptul international

Anul 2001! Va fi oare înca un an în care relatiile prietenesti între natiuni, demnitatea si valoarea umana cât si consolidarea pacii mondiale vor fi considerate prioritati imediate ale omenirii? În mod sigur ca da, dar atingerea acestor scopuri comune necesita efort unitar si garantarea respectarii obligatiilor ce decurg din tratate. Experientele dureroase trebuie sa serveasca drept exemplu si sa aiba ca rezultat masuri colective eficace pentru prevenirea, dar mai ales reprimarea actelor de agresiune de orice natura.

În acest scop a fost creat dreptul international, care reprezinta un ansamblu de norme judiciare, create de state si de celelalte subiecte de drept international, prin acordul lor de vointa, în scopul reglementarii relatiilor dintre ele, norme a caror reglementare este asigurata în primul rând prin liberul lor consimtamânt sau prin constrângerea exercitata individual sau colectiv de catre state.

În ultimii 5000 de ani doar 292 de ani s-au scurs fara razboaie al caror numar a fost de circa 25000, purtate pe toate continentele lumii; au pierit peste trei miliarde si jumatate de oameni . Unii oameni de stiinta spun ca razboiul este doar o alta metoda prin care natura îi selecteaza pe cei mai puternici si ca, tot razboiul reprezinta modalitatea prin care cresterea populatiei a fost oprita si noi oamenii mai existam ca specie pe Pamânt. Dar conflictele au distrus miliarde de vieti si civilizatii întregi. S-a distrus pentru a se crea, dar de multe ori mai mult s-a pierdut decât s-a câstigat. Istoria ne-a dat nenumarate astfel de exemple.

În trecut orice încalcare a legilor era aspru sanctionata, atât în rândul oamenilor unui popor, al unei civilizatii, dar mai ales când era vorba despre încalcarea legilor unui stat de catre alt stat.

Sanctiunile, cel mai adesea erau reprezentate de razboaie, stârnite din diverse motive: încalcarea unui anumit teritoriu, furtul, torturarea sau uciderea unui om, motive de ordin economic si nu în ultimul rând motive de ordin religios. Atâta timp cât se putea porni un razboi, era de ajuns si razboiul respectiv era unul cu scopuri înaltatoare, în care se puneau adesea în joc viata, mândria si averea combatantilor. Din pacate, chiar daca timpul a trecut, nu s-au schimbat foarte mult datele problemei si, dintr-o simpla lupta pe viata si pe moarte, razboiul a devenit o arta careia tot mai multi oameni i-au dedicat viata. Prin razboaie au fost create imperii si tot prin razboaie s-au distrus imperii.

S-a spus, fals, ca razboaiele sunt inevitabile, au caracter de fatalitate si servesc progresului umanitatii: „În pace viata civila se stinge… oamenii cad în marasm; particularitatile lor devin din ce în ce mai fixe si se pietrifica… Din razboaie nu numai popoarele ies întarite, ci si natiunile, care, divizate în interior, cuceresc linistea interna prin razboiul din afara… ” .

Diferiti oameni de cultura au încercat, în diverse momente ale istoriei, sa dea legitimitate razboiului, sa-l arate în cu totul o alta lumina decât este, adica crud, distrugator si inutil. S-a spus ca: „Razboiul îmbunatateste rasele, elimina pe cei slabi si fortifica caracterele. Disparitia razboiului ar însemna sfârsitul lumii si în viitor lumea ar fi stapânita de imobilitatea funesta a neantului” .

În sprijinul folosirii razboiului‚ Friederich Nietzsche spunea: ”Noi nu dorim sa fim crutati de cei mai buni dusmani ai nostri… Cautati dusmanul vostru‚ faceti razboiul vostru, un razboi pentru ideile voastre… Iubiti pacea ca un mijloc de noi razboaie. Si pacea scurta mai mult decât pacea lunga” .

Au existat tentative de legitimare a razboiului înca din antichitate. Astfel în Grecia antica razboiul era considerat legitim pentru învingatori. Evreii considerau legitime toate razboaiele pornite din „porunca divina” sau pentru apararea si ocrotirea „poporului ales”.