Sarcina probei în procesul penal și prezumția de nevinovăție

1. Probele si mijloacele de proba in procesul penal

1.1 Probele in procesul penal

1.1.1 Notiunea de proba, importanta, clasificarea si aprecierea probelor în procesul penal

Procesul penal consta într-un proces de cunoastere, in care organele judiciare trebuie sa ajunga la aflarea adevarului si in acest scop desfasoara activitatea de probatiune, in vederea constatarii existentei infractiunilor, servindu-se de probele obtinute prin mijloacele de proba. Conform dispozitiilor art. 62 CPP, organele de urmarire penala si instantele sunt obligate, in vederea aflarii adevarului, sa lamureasca sub toate aspectele cauza pe baza de probe.

Definitia probei este cuprinsa in art. 64 CPP, unde se arata ca reprezinta proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei fapte, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.

Probele ajung la cunostiinta organelor de proba prin anumite mijloace numite mijloace de proba, care sunt precizate expres si limitativ de legea penala si prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca probe. Intre probe si mijloacele de proba exista o legatura foarte stransa, proba judiciara putand fi obtinuta numai prin mijloacele de proba prevazute de lege.

Sub aspect funcţional, proba are un dublu aspect:

1) este un instrument de cunoastere prin care organele judecatoresti afla adevarul;

2) este un instrument de dovedire, acest caracter manifestandu-se pregnant prin conditia contradictorialitatii procesului penal, cand partile folosesc si administreaza probele in vederea dovedirii argumentelor formulate.

Importanta probelor in procesul penal consta in faptul ca înfaptuirea justitiei depinde de sistemul probelor, deoarece din momentul in care a fost declansat procesul penal si pana la solutionarea lui definitiva problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Astfel, legea de procedura penala nu admite trimiterea in judecata sau condamnarea unei persoane pe baza cunostiintelor personale ale organelor de urmarire penala sau ale instantei de judecata, in hotararile lor, organele de judecata trebuind sa se intemeieze pe probele obtinute prin mijloacele de proba prevazute de lege.

Legea de procedura penala prevede in art. 200 ca urmarirea penala are ca obiect strangerea de probe necesare cu privire la existenta infractiunii, la identificarea faptuitorului si la stabilirea raspunderii acestuia fara de care procurorul nu poate dispune trimiterea in judecata, prima instanta isi formează convingerea pe baza probelor administrate in cauza si nu poate condamna pe inculpat daca nu exista probe suficiente din care sa rezulte vinovatia sa. Instanta de control judiciar (de apel sau de recurs) are obligatia de a examina daca in cauza au fost administrate probele necesare aflarii adevarului ai daca faptele corespund probelor administrate si respecta adevarul.

Asadar, cunoasterea obiectului probatiunii are deosebita importanta pentru solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale, deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit , fixând limitele cercetarii, pentru organele judiciare.

Clasificarea probelor. Probele in procesul penal se clasifica dupa trei criterii:

1) dupa functia procesuala pentru care intervin , exista: probe in acuzare sau probe in aparare; probele in acuzare sunt cele care servesc la dovedirea vinovatiei inculpatului si la stabilirea circumstantelor agravante; probele in aparare sunt cele care au ca obiect inlaturarea invinuirii, dovedirea nevinovatiei inculpatului si stabilirea circumstantelor atenuante;

2) dupa sursa, exista: probe imediate sau probe mediate; probele imediate sunt cele care provin din sursa lor originala, adica acelea care au ajuns la cunostiinta organelor judecatoresti printr-un izvor direct cum ar fi, de exemplu, continutul declaratiei unui martor ocular sau continutul unui inscris original; probele mediate sunt cele obtinute dintr-o alta sursa decat cea originala, cum ar fi continutul declaratiei unui martor care relateaza ce a auzit de la un martor ocular sau continutul unei copii a inscrisului original; In cazul probelor mediate, este posibil sa se strecoare greseli sau neconcordante, de aceea probele mediate trebuie verificate cu mai multa atentie si pot fi acceptate numai in absenta probelor imediate sau alaturi de acestea;

3) dupa legatura lor cu obiectul probatiunii, exista: probe directe sau probe indirecte; probele directe sunt cele care dovedesc in mod nemijlocit vinovatia sau nevinovatia inculpatului, ele continând informatii care, fara ajutorul altor probe, conduc la rezolvarea problemelor existente intr-o cauza penala, cum ar fi prinderea faptuitorului in flagrant sau continutul declaratiei invinuitului sau inculpatului care recunoaste fapta; probele indirecte nu pot furniza informatii care sa dovedeasca in mod direct vinovatia sau nevinovatia inculpatului, aceste probe pot conduce la anumite concluzii in cauza penala numai in masura in care se coroboreaza cu alte probe directe sau indirecte ; sunt probe indirecte: gasirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea acestuia de a dovedi provenienta sau prezenta sa in apropierea locului de unde s-a furat obiectul etc.; probatiunea cu probe indirecte este mai complexa, deoarece o singura proba indirecta nu este suficienta pentru dovedirea vinovatiei sau a nevinovatiei inculpatului, in probatiunea indirecta fiind necesara strangerea unui ansamblu de probe indirecte legate intre ele, astfel incât versiunea pe care o confirma sa excluda orice alta versiune cu privire la fapta .