Scurt istoric al furtului calificat

Din cele mai vechi timpuri legislațiile penale au incriminat și sancționat sever faptele

săvârșite împotriva patrimoniului. Încă din perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul,

tâlhăria și jaful; mai puțin cunoscute erau alte forme de lezare a proprietății cum ar fi înșelăciunea

și abuzul de încredere care erau considerate ca delicte civile.

Epicur îndemna pe oameni să se deprindă cu un trai simplu, modest, care este mai prielnic

sănătății și să nu râvnească la bunuri de prisos, cu atât mai puțin când sunt ale altora. Solon afirma

deseori: ”Doresc să am bani, dar nu vreau să-i câștig pe nedrept”.1

În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele

prin care se puteau aduce atingeri patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu

biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtilius).2În situația în care

furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Această asprime a

pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor;împotriva unor fapte ca acestea stapânirea

era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.

Sistemele de drept moderne, deși au eliminat unele din exagerările anterioare, au menținut

un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptată împotriva

patrimoniului; totodată, au extins cadrul incriminărilor și la alte fapte specifice relațiilor economice

din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate referitoare la

aceste infracțiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, Codicele penale ale lui

Alexandru Sturza în Moldova și a lui Barbu Știrbei în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la

infracțiunile contra patrimoniului.3 În pravila lui Vasile Lupu se făcea deosebirea între „furtușag

mare”și „furtușag mic”. În prima categorie intra furtul comis asupra unui”lucru de mare preț sau

când iaste omul învățat într-acest meșteșug al furtușagului.4

Codul penal român din 1864, deși copiat în mare parte după Codul penal francez,

cuprindea în capitolul referitor la Crime și delicte contra proprietății numeroase incriminări

inspirate, de această dată, din Codul penal prusac (art. 306-380) privitoare la apărarea

patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal român din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat

Infracțiuni contra patrimoniului, sistematizat în cinci capitole:Cap. I - Furtul; Cap. II - Tâlhăria și

pirateria; Cap. III - Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV - Strămutarea

de proprietăți;Cap. V - Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.

După cum se poate observa, Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești, toate

infracțiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărțăminte în funcție de obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 precum și celui de la 1936 au existat și

anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pildă în Codul Justiției

Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, în Codul Marinei Comerciale și altele.5

În perioada anilor 1944-1989 s-au produs unele schimbări legislative importante în toate

domeniile dreptului, dar mai cu seamă în cel al Dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii

și cu modul de a concepe existența proprietății. În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192 din

1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de obștesc și implicit și aceea de avut obștesc. Prin

acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penaldin 1936 un nou capitol cu

denumirea Unele infracțiuni contra avutului obștesc căruia ulterior i s-au adus modificări mai ales

în privința agravării pedepselor. Actul normativ sus citat a marcat momentul în care apare pentru

prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului, după cum acesta era considerat particular

sau obștesc. De aceea în Titlul III al acestui Cod penal, au fost prevăzute infracțiuni contra avutului

particular iar în Titlul IV infracțiunile contra avutului obștesc. Comparând aceste reglementări cu

cele ale Codului penal anterior,observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul

incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte

incriminatoare mai concise, așa încât unele fapte care în Codul penal anterior se încadrau în texte

multiple și diferențiate, în actualul cod sunt prevăzute în același text.6