Sistemul Juridic Spaniol

Sistemul politic spaniol

Constituţia spaniolă conţine principiile de bază ale sistemului politic. Legislativul spaniol a adoptat Constituţia la data 31 octombrie 1978. Constituţia a fost ratificată printr-un referendum naţional la data de 6 decembrie, iar pe data de 27 a aceleiaşi luni a fost semnată şi de către rege.

Constituţia defineşte Spania ca fiind un stat democratic, suveranitatea aparţinând poporului. Regatul Spaniei este o monarhie parlamentară, regele fiind şeful statului şi putându-şi exercita exclusiv prerogativele cu care este însuşit de către Constituţie. Deşi legea fundamentală defineşte Spania ca fiind un stat unitar şi indisolubil, tot ea recunoaşte şi principiul autonomiei regiunilor, astfel că, în prezent, statul este împărţit în 17 comunităţi autonome, fiecare cu propriul Parlament şi Guvern. În consecinţă, Spania are 3 trepte de guvernământ: Guvernul central, Guvernele comunităţilor autonome şi guvernământul municipal. Domeniile şi limitele de acţiune ale fiecăruia sunt specificate în Titlul al VIII-lea al Constituţiei, cea mai mare importanţă având în acest sens articolele 148 şi 149, ce stabileşte distribuţia de domenii între autoritatea centrală şi autorităţile regionale.

Puterea centrală cunoaşte o diviziune între domeniul legislativ (Camera legislativă sau Parlament), cel executiv (Guvernul) şi cel judecătoresc.

Parlamentul spaniol este împărţit în două camere, respectiv Congresul deputaţilor şi Senatul. Această diviziune oglindeşte principiul autonomiei, fiind o consecinţă a recunoaşterii acestuia. Astfel, Congresul deputaţilor este camera de reprezentare populară, iar Senatul este camera de reprezentare teritorială. În practică, se poate observa o clară superioritate a Congresului, în detrimentul Senatului.

Principalele atribuţii ale Parlamentului sunt cele de legiferare, de stabilire a bugetului statului, de control al Guvernului. De asemenea, Parlamentul este cel care autorizează acţiuni necesare în politica externă şi propune candidaţi pentru anumite organe constituţionale.

Tot Parlamentul este cel care alege Preşedintele Guvernului, care la rândul său îşi va forma cabinetul numind miniştrii. În fiecare Cameră există câte un reprezentant din partea executivului. Ambele Camere îşi desfăşoară activitatea în Sesiuni Plenare şi în Comisii. Necesitatea Comisiilor decurge din dificultatea, dacă nu chiar din imposibilitatea de a discuta toate problemele ridicate în Sesiunile Plenare. În consecinţă, Camerele pot delega comisii care să studieze în amănunt unele propuneri de reglementări, cât şi detaliile specifice (tehnice) pe care acestea le comportă.

Comisiile au putere legislativă în majoritatea problemelor pe care le tratează, pot aproba proiecte de lege, chiar dacă în Sesiunile Plenare se pot cere dictuţii sau un vot pe aceste teme. Comisiile nu pot însă discuta probleme referitoare la revizuirea legii fundamentale, bugetul general sau politică internaţională, acestea fiind strict apanajul Sesiunilor Plenare.

Procesul legislativ

Iniţiativa legislativă poate aparţine Guvernului, Congresului, Senatului, Adunărilor legislative ale comunităţilor autonome sau poate fi populară.

Guvernul exercită iniţiativa legislativă prin intermediul proiectelor de lege. Acestea sunt aprobate de Consiliul de miniştri, care le vor transmite Congresului, însoţite o expunere de motive şi o serie de antecedente. O dată ce o propunere a fost aprobată de Congres, ea va ajunge la Senat. Acesta îşi poate exercita dreptul de veto (doar prin unanimitate) sau poate aduce amendamente. În cazul în care Congresul nu acceptă respectivele amendamente, trebuie să ratifice proiectul de lege prin majoritate absolută sau majoritate simplă, dacă au trecut două luni de la prezentarea textului.

Congresul şi Senatul îşi exercită iniţiativa legislativă prin intermediul proiectelor de lege.

Adunările comunităţilor autonome pot trimite Guvernului proiecte sau propuneri de lege în privinţa adoptării.

Iniţiativa populară presupune existenţa a minim 500.000 de semnături şi nu poate viza domenii precum afacerile externe, sistemul fiscal ori prerogativele de graţiere.

Procesul legislativ este următorul. Proiectele de lege propuse de guvern sau Senat sunt discutate de căre Congres în Sesiune Plenară pentru a fi acceptată, sau, după caz, amendată ori supusă dreptului de veto. Propunerile legislative ce aparţin Congresului sau iniţiativei populare trec direct la cel de-al doilea pas. Propunerea legislativă este transmisă pentru studiu unei Comisii. În cadrul Comisiei, este desemnată o persoană ce va pregăti o scurtă prezentare. Aceasta va fi discutată şi votată în Sesiunea Plenară. Trebuie de asemenea menţionat faptul că în comisie se studiază atât textul, secţiune cu secţiune, cât şi amendamentele. O dată ce textul obţine aprobarea Congresului, preşedintele acestuia va trimite propunerea în senat.

Senatul poate accepta, bloca sau amenda propunerea.

Dacă textul este respins, se întoarce la Congres, care poate aproba propunerea legislativă prin majoritate absolută, sau poate astepta două luni pentru a o aproba prin majoritate simplă. În acest fel, Congresul ocoleşte veto-ul Senatului.

Dacă Senatul introduce amendamente, Gongresul le poate accepta sau respinge prin majoritate simplă.