Statutul Juridic al Funcționarului Public

Capitolulul 1. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1.1. Consideraţii generale

Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme,îndeosebi de ordin administrative iar nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţionarilor care s-o îndeplinească.

Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o extrem de variată gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă. Satisfacearea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care traieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaţie. Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capată o importanţă considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fară viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.

În legătură cu personalul administraţiei publice, trebuie analizate două probleme principale:

-conceptul de funcţie publică;

-conceptul de funcţionar public.

Mai trebuie observat faptul că personalul administraţiei publice cuprinde trei categorii:

-persoane care îndeplinesc demnităţi publice, ca de exemplu, miniştri, primari, consilieri judeţeni şi locali, care au statut special, stabilit prin lege;

-funcţionari publici, al căror statut este reglementat prin legea cadru (Legea nr. 188/1999) şi alte acte normative;

-personal contractual, căruia i se aplică legislaţia muncii (Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, cu modificarile ulterioare).

Potrivit art. 2 al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, funcţia publică este definită ca fiind "ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizarii prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome".

După unii jurişti, această definiţie, conţine două inexactităţi.

-Prima inexactitate se referă la faptul că administraţia publică centrală şi administraţia publică locală realizează "prerogative".

Dar, administraţia publică, atât centrală cât şi locală, este noţiune abstractă, care în fapt nici nu există. Ceea ce există sunt autorităţile care compun administraţia publică.

Acestea realizează prerogative şi nu administraţia publică, ca atare. în definiţia dată de lege funcţiei publice, se mai arată că realizarea prerogativelor de putere publică poate fi făcută şi de autorităţile administrative autonome.

Deci, prerogativele de putere publică sunt realizate de autorităţile administrative autonome, care sunt entităţi statale ce există în fapt, în realitate, ele desfaşurând o activitate în deferite domenii şi fiind înfiinţate prin lege organică, în baza căreia au obţinut posibilitatea de a realiza prerogative de putere publică.

După cum se poate constata, definiţia dată de către lege funcţiei publice este, prin ea însăşi, contradictorie.

De altfel, în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, există o rubrică intitulată "Actele organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale".

După cum se poate observa organele emitente şi nu administraţia publică. Iar acestea emit acte în realizarea prerogativelor care le-au fost acordate prin acte normative.

-A doua inexactitate se referă la definiţia funcţiei publice, aceasta fiind definită ca "ansamblul atribuţiilor".

Prin definiţia menţionată se face confuzie între funcţie şi competenţă. Competenţa este ansamblul atribuţiilor, adică al unor drepturi şi obligaţii şi nu funcţia.

Funcţia publică este postul în organizarea unei autorităţi publice, ca de exemplu, funcţia de director, şef de serviciu, contabil şef, secretarul unei unităţi administrativ-teritoriale etc.

Competenţa este diferită de funcţie. Ea este efectul funcţiei. Deţinătorul funcţiei publice, persoana respectivă dobândeşte şi o competenţă, un ansamblu de atribuţii, care nu se pot îndeplini dacă acea persoană nu ar deţine funcţia publică corespunzătoare.

Potrivit art. 2, al.1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţionar public este persoana fizică numită într-o funcţie publică”.

Plecând de la definiţia dată noţiunii, putem considera că, funcţionarul public este persoana care, învestită în mod legal, prin numire, într-o funcţie publică, exercită efectiv atribuţiile şi responsabilităţile ce constituie conţinutul acelei funcţii, în scopul realizării competenţelor autorităţii sau instituţiei publice în structura căreia a fost creată, prin lege sau în temeiul legii, acea funcţie publică.