Statutul Lucrătorului Frontalier în Dreptul Românesc

Introducere

Lucrarea îşi propune să prezinte drepturile şi obligaţiile lucrătorilor frontalieri în dreptul românesc şi implicit în legislaţia Uniunii Europene.

În principiu, fiecare cetăţean al UE are dreptul de a lucra în alt stat membru fără a fi discriminat pe motiv de naţionalitate. Cu toate acestea, în ciuda progreselor realizate, încă mai există obstacole de natură juridică, administrativă şi practică în calea exercitării acestui drept. Un raport privind aplicarea Directivei 2004/38/CE a ajuns la concluzia că transpunerea acesteia se confruntă încă cu o serie de probleme pe care le au în străinătate cetăţenii UE, lucrători sau nu, care se deplasează în afara graniţelor.

Capitolul unu prezintă delimitările teoretice şi conceptuale, definirea unor concepte de bază legate de obiectul şi principiile dreptului muncii precum şi clarificarea noţiunilor de lucrător frontalier, euroregiune şi cooperare transfrontalieră.

Capitolul al doilea are ca subiect conceptul de lucrător în doctrina şi legislaţia română şi prezintă unele măsuri de protecţie de care aceştia beneficiază.

Capitolul al treilea pune accent pe drepturile lucrătorilor migranţi în cadrul reglementărilor Uniunii Europene şi prezintă o serie de avantaje de care lucrătorii se bucură, oferind o vedere de ansamblu asupra drepturilor şi obligaţiilor pe care le au lucrătorii pe de o parte şi angajatorii pe de altă parte.

Capitolul I Delimitări teoretice şi conceptuale

1.1 Noţiuni de bază privind dreptul muncii. Noţiunea şi obiectul dreptului muncii

Ca orice altă ramură a dreptului, şi dreptul muncii reprezintă un ansamblu de norme juridice cu un obiect distinct de reglementare: relaţiile sociale de muncă. Aceste relaţii se creează între cei ce utilizează forţa de muncă- angajatori (patroni) şi cei care pretează munca salariaţi (angajaţi).

În sensul Codului muncii, angajatorul este o „persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă”.

Salariaţii (angajaţii) sunt acele persoane fizice, obligate prin funcţia şi profesia lor să desfăşoare anumite activităţi pentru angajatori (patroni). Ei depind juridic şi economic de angajatori. Depind juridic deoarece au obligaţia de a se subordona, de a realiza sarcinile de serviciu, de a respecta ordinea şi disciplina muncii. Depind economic deoarece, în schimbul muncii, primesc periodic salariu, de cele mai multe ori singura lor sursă de existenţă.

Astfel, putem spune că prin dreptul muncii se înţelege ansamblul regulilor juridice care privesc munca subordonată. Între angajatori şi angajaţi iau naştere atât relaţii individuale cât şi colective, consecinţă a închererii contractului colectiv de muncă, precum şi a instituţionalizării dialogului social, a existenţei unor drepturi şi obligaţii ale celor doi parteneri sociali în procesul muncii ca subiecte colective de drept.

Luând în considerare aceste reglementări, dreptul muncii poate fi definit ca acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii.

1.2 Principii ale dreptului muncii

În dreptul muncii se întâlnesc două categorii de principii:

- principii generale ale sistemului dreptului;

- principii specifice.

Sunt principii generale: principiul democraţiei; principiul legalităţii; principiul egalităţii în faţa legii; principiul separaţiei puterii în stat etc. Fiind principii ale sistemului dreptului în întregul său, se regăsesc şi în ramura dreptului muncii.

Principiile dreptului muncii, privesc toate instituţiile acesteia, chiar dacă pentru unele nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate.