Studiu privind regionalizarea în statele Uniunii Europene și perspective pentru România

În ultimul deceniu al secolului XX România şi-a căutat o nouă poziţie în cadrul sistemului internaţional.

În ansamblul formelor de cooperare pe care România le poate dezvolta se încrie şi cooperarea interregională trans-frontalieră. Provocările pe care le adresează această formă de cooperare actualelor sisteme statale prin ridicarea în acelaşi timp a problemei statutului regiunii în cadrul statelor federale şi al statelor unitare, a repartiţiei puterii de luare a deciziilor pe palierul local-regional-central (şi implicit a descentralizării administrative) şi a problemei frontierelor statale, a rolului şi a funcţiilor lor, recomandă aceste tipuri de cooperare ca pe o modalitate de a exersa apoi colaborarea la nivel internaţional. Datorită complexităţii acestor tipuri de cooperare, problematica regionalizării necesită o abordare interdisciplinară.

Capitolul I

Delimitări conceptuale: descentralizare – regiune – regionalism - regionalizare

Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.

Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al

Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce defineşte obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităţilor existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – şi principiile ce stau la baza realizării acestuia. La Tratat se adaugă Regulamentul Consiliului No. 1260/99 , prin care sunt stabilite prevederile generale de funcţionare a Fondurilor structurale (şi amendat prin Regulamentul No. 1447/2001 ) precum şi alte reglementări privitoare la funcţionarea FS şi a Fondului de Coeziune.

Creşterea importanţei regiunilor în Europa reprezintă un fenomen marcant al ultimelor decenii.

Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regională care se manifestă în Europa ne conduce, la nivel instituţional, către un dublu dialog, vertical şi orizontal . Primul corespunde relaţiilor pe care le dezvoltă sau pe care încearca să le dezvolte regiunile cu instituţiile europene, Uniunea Europeană sau Consiliul Europei, al doilea reiese din omportanţa pe care regiunile o acordă relaţiilor directe care se stabilesc între ele. Din această perspectivă, anul 1975 marchează momentul de instituţionalizare, atât a relaţiilor cu instituţiile europene, cât şi, mai ales, a relaţiilor directe dintre regiunile frontaliere.

De trei sau patru decenii asistăm, în toate ţările europene occidentale la o adevărată mutaţie a mentalităţilor în ceea ce priveşte rolul regiunilor în sistemele statale şi continentale. Începând cu sfîrşitul anilor ’80, sistemul european s-a modificat sub impactul a două procese aparent contradictorii, care în acelaşi timp s-au încurajat reciproc: procesele de intregrare şi fragmentare. Prin schimbările pe care le-au generat, aceste procese au amplificat importanţa regiunilor, odată cu importanţa pe care au dobândit-o organismele societăţii civile în detrimentul statelor pe plan internaţional. În anii ’90 se vorbea despre o „Europă a regiunilor”, fiind tot mai pregnant faptul că regiunea nu mai reprezenta un nivel intermediar între autorităţile centrale şi cele locale, ea devenind un al treilea punct, alături de state şi localităţi, ce defineşte triunghiul în care s-ar putea dezvolta procesul de integrare europeană. Fiecare ţară, în felul său şi în funcţie de tradiţia istorică, încearcă să răspundă problemei regionale, curentelor regionaliste care o traversează, orientâdu-le, diminuându-le, ignorându-le sau respingându-le.

Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze între ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le doteaza cu resursele necesare