Suprapopularea in Sistemul Penitenciar Romanesc

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Acest proiect trateaza Suprapopularea in Sistemul Penitenciar Romanesc.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 15 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Barbu Gabriel

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

I. SCURT ISTORIC AL SISTEMULUI PENITENCIAR ROMANESC
II. PROBLEMELE SISTEMULUI PENITENCIAR ROMANESC SEMNALATE DE UNIUNEA EUROPEANA
III. SUPRAPOPULAREA: PROBLEMA MAJORA A PENITENCIARELOR
IV. CONSECINTE GENERATE DE SUPRAPOPULAREA DIN PENITENCIARE ROMANESTI
V. CONSECINTE ALE SUPRAPOPULARI LA NIVEL INTERNATIONAL
VI. IMBUNATATIREA CONDITIILOR DE DETENTIE DIN SISTEMUL PENITENCIAR ROMANESC, PRIORITATE PENTRU APADOR-CH
VII.PARERE PERSONALA CU PRIVIRE LA SUPRAPOPULAREA SISTEMULUI PENITENCIAR ROMANESC
VIII.BIBLIOGRAFIE
IX.CUPRINS

Extras din document

I. SCURT ISTORIC AL SISTEMULUI PENITENCIAR ROMANESC

1380 - se fac primele menţiuni despre Ocna Trotuşului, ocnele fiind exploatări ale minelor subterane de sare, unde forţa de muncă o constituiau „ocnaşii” – de regulă cei condamnaţi pentru tâlhărie, omoruri etc. Tehnica era simplă, cel condamnat era coborât în ocnă şi nu mai era scos decât când îşi termina pedeapsa.

1788 - În Transilvania, aflată sub cârmuire austro-ungară, se aplicau prevederile paragrafului 61 al procedurii penale promulgată de împăratul Iosef al II-lea care menţiona că „fiecare temniţă să fie curată, uscată, să aibă văzduh şi lumină şi aşa alcătuită ca sănătatea robului (deţinutului) să nu fie pusă în primejdie”.

Aflate sub stăpânire austro-ungară, oraşele din Transilvania – spre deosebire de cele din Moldova şi Ţara Românească – au beneficiat de construcţii speciale care serveau ca închisori, ridicate în bună parte în timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780) şi a lui Iosef al II- lea, fiul ei, care din 1765 i se asociază la tron.

1790 - În Ţările Române, Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) porunceşte ca femeile să nu mai fie închise în comun cu bărbaţii, specificând că atunci când, din cauza localului, nu se poate aplica această măsură, să fie închise la un om de ispravă, căsătorit.

1802 – La începutul secolului al XIX-lea se constată o creştere a interesului acordat de împuterniciţii vremii problemei închisorilor. Se construiesc clădiri noi şi se amenajează, pe lângă fiecare puşcărie, câte o infirmerie. Domnitorul Mihail Şuţu care, a domnit concomitent în Ţara Românească şi în Moldova, în perioada 1783-1802, cere să i se raporteze săptămânal, situaţia celor închişi, cu arătarea cauzelor pentru care au fost condamnaţi. De asemenea a hotărât să folosească deţinuţii la lucrările publice, în scopul creşterii calităţii hranei.

1831- Apariţia Regulamentelor Organice în Ţara Românească şi Moldova, care conţineau prevederi similare, a însemnat un pas înainte şi în direcţia regimului executării pedepsei menţionând faptul că „stăpânirea va avea priveghere ca închisorile să fie nu numai sigure, ci şi curate, întrucât sănătatea celor închişi să nu se vatăme nici cum, hrana acestora, îmbrăcămintea, luminarea şi lemnele de foc să vor cumpăra din suma hotărâtă pentru acestea”.

1851 - Se redactează regulamentul închisorii din Iaşi, care conţine prima dispoziţie din sistemul românesc de drept prin care se opreşte insulta şi bătaia arestaţilor. De asemenea, Anastase Panu, în acea perioadă director al Ministerului Justiţiei, redactează regulamentul închisorii din Tg.Ocna. Acesta deschide epoca legislaţiei moderne în materia executării pedepselor privative de libertate prin implementarea regimului de detenţie „Auburian” şi introducerea primelor reglementări cu privire la educaţia morală a deţinuţilor, care urma să se facă pe calea educaţiei religioase şi prin obligaţia impusă arestaţilor de a învăţa o meserie.

1874 - Apariţia Regulamentul asupra regimului închisorilor, care a guvernat regimul executării pedepselor până în 1930, a instituit în penitenciare regimul de izolare celulară noaptea şi lucru în comun ziua, preluând astfel elemente din regimul detenţie „Auburian”. Regulamentul general pentru penitenciarele centrale, din 24 mai 1874 stipulează, „ca elemente ale acţiunii de îndreptare socială, folosirea la muncă fără excepţie, proporţional cu etatea, puterea şi sexul fiecăruia, învăţarea unei meserii, lectura cărţilor religioase şi învăţatul, cititul după abecedar”.

Ideea vremii, atât la nivel european cât şi la noi, era că asprimea pedepsei este de natură a determina pe cel pedepsit să nu mai repete fapta.

Acest regulament poate fi comparat cu Legea belgiană din 1870 şi cu Legea franceză din 1875, prezentând chiar unele avantaje faţă de acestea.

Potrivit prevederilor legii din 1874, închisorile se împărţeau în închisori de prevenţie şi închisori de osândă care, la rândul lor, erau de mai multe categorii şi anume: închisori corecţionale, de muncă silnică, de recluziune şi de detenţiune.Deşi penitenciarele ar fi trebuit să se reorganizeze conform prevederilor legii, în realitate închisorile au rămas la regimul primitiv al ţinerii în comun.

1930 - La 1 ianuarie intră în vigoare legea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie adoptată în 1929. Legea din 1929 păstrează, în general, prevederile legii din 1874, îmbunătăţindu-le şi instituind sistemul progresiv englez, prin reglementarea a trei faze în pregătirea condamnatului pentru a fi redat vieţii libere şi anume:

- izolarea individuală, aplicată în raport cu condamnarea, fără a depăşi 3 ani pentru recidivişti;

- faza de ţinere în comun pe timpul zilei şi izolare noaptea;

- colonia de muncă, în care condamnaţii munceau în comun şi erau cazaţi, pe timpul nopţii, în dormitoare comune.

1938 - La 21 aprilie apare Regulamentul asupra regimului de executare a pedepselor, una din cele mai evoluate reglementări europene în materie din acea perioadă. Ideea recuperării sociale a condamnaţilor era puternic conturată şi bine reglementată într-un titlu separat – „Măsuri de educaţie”.

1944 - Victoria aliaţilor a determinat intrarea României în zona de influenţă a Rusiei staliniste, fapt ce a constituit punctul de plecare al unei rupturi pe termen lung de concepţiile moderne referitoare la executarea pedepselor. În acea perioadă, acest lucru s-a concretizat prin schimbarea personalului de conducere, compromiterea personalului de specialitate, precum şi într-un regres vizibil în aplicarea tratamentului penitenciar.

1948 - Articolul „Reeducarea deţinuţilor, una din sarcinile de bază ale penitenciarelor” publicat în august 1948, în revista „Probleme penitenciare”, menţiona că reeducarea nu se poate realiza atât timp „cât deţinuţii politici, cei mai odioşi duşmani ai clasei muncitoare şi ai Republicii nu vor fi trataţi cu acea justă ură de clasă şi atât timp cât adaptarea morală şi pregătirea deţinuţilor de drept comun, victime ale fostei societăţi burghezo-moşiereşti bazată pe exploatare, va fi neglijată”.

1962 - Pregătind marea amnistie a deţinuţilor politici din 1964, Regulamentul privind aplicarea regimului în locurile de deţinere, aprobat prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 4045/20.11.1962 prevede că, în cadrul regimului de executare a pedepselor privative de libertate se subscriu: folosirea la muncă, respectarea disciplinei, acţiunea cultural-educativă, stimularea şi recompensarea. Prin organizarea acestor activităţi s-a asigurat readaptarea la pulsul social a celor care au fost amnistiaţi în 1964.

1969 - La nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor se elaborează proiectele a două acte normative care, ulterior, vor deveni Legea nr. 23/1969 şi Regulamentul de aplicare a acesteia, aprobat prin Hotărârea Guvernului (HCM nr. 2282/05.12.1969), la care s-au avut în vedere atât experienţa românească dinaintea celui de al 2-lea război mondial cât şi recomandările cuprinse în Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor adoptate la ONU în 1955, cu o singură excepţie, asistenţa morală şi religioasă.

Aceste acte normative au fost la timpul lor reglementari moderne, la nivel internaţional şi au asigurat un cadru corespunzător de desfăşurare, în ultimii 25 de ani, a unei activităţi de executare a pedepsei comparabile cu cele din alte sisteme europene.

Trebuie însă subliniat faptul că, până la revoluţia din decembrie 1989, sistemul s-a confruntat cu serioase limite concepţionale, impuse chiar de ideologia socialistă oficială, cum ar fi: cerinţa ca toţi deţinuţii să fie redaţi societăţii ca oameni utili, obligativitatea ca programele de resocializare să cuprindă un procent însemnat de teme politice etc.

1990 - Ruptura de trecutul comunist a permis ruptura faţă de modelul de educaţie comunistă, cu toate implicaţiile sale.

Fisiere in arhiva (1):

  • Suprapopularea in Sistemul Penitenciar Romanesc.doc