Supravegherea în Comunitate

Capitolul I Introducere

În contextul procesului amplu de reformă penală care se desfăşoară în prezent în România, o analiză a supravegherii în comunitate, ca instituţie în avangarda sistemului sancţionator românesc, reprezintă un demers necesar, având în vedere mai ales modificările legislative de substanţă care se preconizează. Evoluţia acestei instituţii, a supravegherii în comunitate, se încadrează în mod necesar în procesul de dezvoltare a sistemului de reintegrare socială şi supraveghere din România, cunoscut şi sub denumirea împrumutată din sistemul anglo-saxon, probaţiunea.

Experienţa specialiştilor în probaţiune, britanici şi europeni, a avut un rol hotărâtor în accelerarea procesului de reformă a politicii penale şi în schimbarea mentalităţilor, având în vedere tradiţia redusă a României în ceea ce priveşte sancţiunile comunitare. Ca urmare, perioada care a urmat introducerii primelor reglementări privind sancţiunile comunitare în Codul Penal în anul 1992, a fost marcată de numeroase iniţiative din partea specialiştilor în domeniu, teoreticieni şi practicieni, în vederea diversificării gamei de sancţiuni comunitare şi identificării pârghiilor necesare punerii în practică a acestora.

Supravegherea în comunitate, cu varietatea sancţiunilor pe care le presupune, reprezintă nucleul de la care a pornit şi s-a dezvoltat probaţiunea în România, celelalte dimensiuni (evaluarea psihosocială, asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate) apărând ca activităţi complementare, care contribuie la eficientizarea intervenţiei psihosociale în vederea reintegrării sociale a persoanei condamnate.

Raţiunea care s-a aflat în spatele reformei sistemului sancţionator românesc şi introducerii unor alternative la detenţie, se regăseşte în îngrijorarea determinată de ineficienţa pedepselor privative aplicate minorilor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, în contextul aderării României la Uniunea Europeană, armonizarea legislaţiei penale române cu aquis-ul comunitar reprezenta şi reprezintă o prioritate.

Conflictul dintre finalitatea retributivă şi cea restaurativă a pedepsei poate fi privit ca un catalizator al fluctuaţiilor intervenite în politicile penale europene. Influenţa sa se regăseşte în egală măsură în evoluţia sistemului sancţionator românesc. Principiul care a generat noua orientare în sistemul sancţionator românesc este cel al participării infractorului la procesul de reintegrare în comunitate, aceeaşi comunitate ale cărei valori le-a periclitat prin săvârşirea infracţiunii.

Noua politică penală vine ca un contraargument la vechile concepte ale justiţiei retributive, de constrângere şi intimidare, aşa cum sunt statuate în Codul Penal în vigoare, unde pedeapsa apare ca „o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului”. Din păcate, dimensiunea reeducării a rămas pentru o lungă perioadă un simplu deziderat. Ponderea covârşitoare a pedepselor privative de libertate a determinat o supraaglomerare a mediului penitenciar şi crearea unor condiţii optime de întărire a comportamentului infracţional, cu un procent mare al recidivei. Mai ales în cazul minorilor, lipsa alternativelor la detenţie aa constituit premisa pentru o sancţionare excesivă a comportamentului infracţional, ţinându-se cont prea puţin de circumstanţele personale şi obiective ale fiecărui caz în parte.

În calitate de sistem penal centrat pe controlul social, pedeapsa penală (cu precădere cea privativă de libertate) era considerată mijlocul cel mai potrivit de reeducare a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi de prevenire a comiterii unor astfel de fapte. Practica penală dezvoltată în acest orizont axiologic a statornicit o anumită rută, de la care existau puţine excepţii. Din momentul intrării în sistem, se urmau cu fidelitate toate etapele procesuale.

Aceasta era realitatea românească la data introducerii conceputului de probaţiune şi, în paralel, a primelor reglementări care vizau sancţiunile comunitare. În acelaşi timp, Marea Britanie şi unele state europene aveau la data respectivă o tradiţie destul de îndelungată în domeniul probaţiunii şi al sancţiunilor comunitare. În funcţie de filozofia penală şi de experienţa fiecărei ţări, s-au conturat de-a lungul timpului mai multe forme şi tendinţe în acest domeniu. Succesul unora a determinat diseminarea experienţei şi la nivelul altor ţări, cu ajustările şi nuanţele de rigoare.

Una dintre cele mai răspândite sancţiuni comunitare este „probaţiunea tradiţională”, care presupune păstrarea în comunitate a infractorului, sub supraveghere, timp în care persoana îndeplineşte obligaţiile impuse de către instanţă, dar are, în acelaşi timp, posibilitatea să presteze o activitate sau să frecventeze cursurile şcolare, fără vreo perturbare asemnificativă a existenţei sale. Se urmăreşte astfel obţinerea unui echilibru între control şi reabilitare.