Suvernaitatea statului vs. individ

1. Notiunea de suveranitate

Puterea de stat are caracter politic, are o sfera generala de aplicabilitate, are agenti specializati care o realizeaza (în caz de nevoie prin mijloace violente) si este suverana. Dintre aceste trasaturi, cea care se distinge în mod deosebit si la care se face în mod curent referire atunci când este abordata teoretic chestiunea statului, este suveranitatea. Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state. Ea are doua laturi: una interna si alta externa.

Latura interna a suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda în interior si se concretizeaza în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu si în urmarirea aplicarii lor în practica sociala (realizarea ordinii de drept). În interior, nici o alta forma de autoritate nu este superioara puterii statului. Pentru acest motiv, latura interna este denumita si suprematia puterii de stat.

Latura externa priveste comportamentul statului în societatea natiunilor, raporturile cu celelalte state. Aceasta latura este denumita si independenta puterii sau neatârnarea acesteia. În baza suveranitatii sale, statul îsi organizeaza relatiile internationale, fara nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state si în considerarea principiilor si a normelor unanim admise ale dreptului international.

Suveranitatea nu trebuie considerata simpla putere; ea nu poate fi socotita sinonima cu despotismul care este starea de ilegalitate (ca o putere discretionara de comanda în interior sau ca independenta absoluta în exterior, prin încalcarea sau ignorarea dreptului celorlalte state). Suveranitatea reprezinta o stare legala, constitutionala.

1.1 Suveranitatea nationala si Uniunea Europeana

În plan european, suveranitatea statala este influentata de hotarârile Consiliului Europei cât si de Uniunea Europeana, care se axeaza fiecare pe ideea consacrarii si garantarii drepturilor omului.

Mecanismul complet este cel al Consiliului Europei, având ca esenta Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Practic, Conventia Europeana a Drepturilor Omului a devenit o partiala Constitutie a Europei (dintre cele doua parti clasice ale unei Constitutii lipsind cea relativa la sistemul institutional de organizare politica), iar organul care o însoteste poate fi asimilat unei Curti Constitutionale Europene, pentru protejarea drepturilor fundamentale.

În acest mecanism, Uniunea Europeana s-a integrat, ca structura distincta, iar statele membre în mod treptat . Aceasta deoarece, spre deosebire de structurile Consiliului Europei autoritatile comunitare au puteri supranationale, actele lor obligatorii integrându-se direct ordinii juridice interne, producând efecte juridice fata de subiectele din ordinile juridice nationale, deci putându-le leza direct drepturile si libertatile.

Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata si proclamata de Adunarea Generala prin Rezolutia 217A(III) din 10 dec 1948 a pus bazele moderne în domeniul drepturilor omului. Declaratia proclama trei categorii de drepturi si libertati fundamentale si anume: drepturi si libertati esentiale a persoanei umane, drepturi civile si politice, drepturi sociale si economice.

Din cadrul drepturilor cuprinse în Declaratie, alaturi de drepturile fundamentale, pentru studiul nostru relevante sunt: dreptul la protectie egala în fata legii (art. 7), dreptul la un proces echitabil si public în materie civila sau penala cu aplicarea prezumtiei de nevinovatie si interzicerea aplicarii legilor si sanctiunilor ex post facto (art. 10 si 11). Importanta declaratiei este data de standardul unanim acceptat al comunitatii internationale. În acest sens, drepturile proclamate în cuprinsul acestei declaratii sunt universale si inalienabile

2. Protectia suveranitatii prin asigurarea respectarii intereselor statelor

Conventia Europeana recunoaste un spatiu de libertate statelor, prevazând ca anumite drepturi pot suferi limitari (restrângeri sau derogari). Aceste drepturi sunt numite drepturi conditionale. Astfel, Conventia stabileste prin art. 15^ 2 o ierarhie formala a drepturilor distingând între drepturile intangibile si drepturile conditionale.

Drepturile intangibile sunt cele carora statele parti nu le pot aduce atingere: de ele beneficiaza orice persoana, oriunde si în orice circumstante. Aceste drepturi sunt în numar de cinci:

- Dreptul la viata (art. 2);

- Dreptul de a nu fi supus torturii si altor pedepse sau tratamente inumane, degradante (art. 3);

- Dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4);

- Dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7);

- Regula non bis in idem sau dreptul de a nu fi judecat de doua ori pentru aceeasi fapta (art. 4 Protocolul nr. 7).

Aceste drepturi individuale, relative la integritatea fizica si psihica a persoanei si la libertatea acesteia, formeaza asa-numitul standard minim al dreptului european al drepturilor omului.