Tâlhăria

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat si sanctionat sever faptele sÎvârsite împotriva patrimoniului.

In perioada sclavagista erau pedepsite cu asprime furtul, tâlharia, jaful; mai putin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietatii, cum ar fi înselÎciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasa, care erau considerate ca delicte civile.

In perioada feudala se extinde treptat represiunea penala cuprinzând in sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vÎtÎmÎri patrimoniului.

De regula, furturile marunte se pedepseau cu biciuirea, insa, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Daca furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Aceasta asprime a pedepselor arata frecventa infractiunilor si gravitatea lor; împotriva unor asemenea fapte stapânirea era silita sa recurga la cele mai inumane pedepse.

Sistemele de drept penal moderne desi au eliminat unele din exagerarile anterioare au mentinut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infractionala îndreptate împotriva patrimoniului; totodata au extins cadrul incriminarilor si alte fapte specifice relatiilor economice din societatea moderna.

In vechiul drept romanesc existau, de asemenea, reglementari foarte detaliate referitoare la aceste infractiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învÎtÎturi, din 1646) si Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652), codicile penale ale lui Alexandru Sturza (1826) in Moldova si a lui Barbu Stirbei (1850) in Muntenia, contineau dispozitii cu privire la infractiunile contra patrimoniului.

Codul penal roman de la 1864, desi copiat in mare parte dupa codul penal francez, cuprindea in capitolul referitor la “Crime si delicte contra proprietÎtilor” numeroase incriminari inspirate din Codul penal prusian (art. 306 - 380), privitoare la apararea patrimoniului menite sa asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal roman din 1936 cuprindea aceasta materie in Cartea II, Titlul XIV intitulat “Infractiuni contra patrimoniului” sistematizat in cinci capitole astfel :

1 Capitolul I – furtul;

2 Capitolul II – tâlharia si pirateria;

3 Capitolul III – delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;

4 Capitolul IV – stramutarea de hotare, desfiintarea semnelor de hotar, stricaciuni si alte tulburari aduse proprietÎtii;

5 Capitolul V – jocul de noroc, loteria si specula contra economiei publice.

Dupa cum se poate observa Codul penal din 1936 a restrâns in limitele sale firesti, toate infractiunile contra patrimoniului grupându-le pe despÎrtÎminte in functie de obiectul juridic.

Tâlharia este reglementata în Titlul XIV, Capitolul II, Sectiunea 1, art. 529 - 534, într-o varianta tip si în alta forma - asimilata în 3 variante agravate, fara a se face distinctie daca bunul ce formeaza obiectul material al infractiunii apartine patrimoniului privat sau public, astfel:

*** art. 529 - varianta tip - avea urmatorul cuprins:

Acela care ia prin violenta sau amenintare un lucru mobil, ce nu-i apartine, din posesiunea sau detentia altuia, în scopul de a si-l însusi, pe nedrept, comite delictul de tâlharie si se pedepseste cu închisoare corectionala de la 3 la 8 ani, amenda de la 5.000 la 10.000 lei si interdictie corectionala de la 2 la 5 ani;

*** art. 530 - varianta asimilata - avea urmatorul cuprins:

Se socoteste, de asemenea, ca a savârsit delictul de tâlharie si se pedepseste potrivit articolului precedent:

1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuinteaza violenta sau amenintarea în scopul de a pastra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scaparea sa sau a coparticipantilor sai;

2. Acela care ia un lucru de la o persoana, pe care a pus-o în acest scop în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, prin narcotice sau alte mijloace;

3. Acela care obtine prin violenta sau amenintare semnatura sau remiterea unui act, unui titlu sau a oricarui alt înscris care poate avea efecte juridice;