Taxa pe Valoarea Adaugată

Prezentare generală a taxei pe valoarea adaugată

Taxa pe valoarea adaugată este definit în literatura de specialitate ca fiind acel impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic (fabricaţie şi distribuţie) al unui produs finit, asupra valorii adaugate realizate în fiecare etapă de către toţi cei care contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs, până când el ajunge la consumatorul final.

Valoarea adaugată reprezintă diferenţa dintre valoarea unui bun obţinută în urma vanzarii lui şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate şi utilizate pentru a se putea realiza acel bun.

Concepută ca o mentalitate progresistă de impozitare a mărfurilor, pentru a evita impozitarea în cascadă (caracteristică a impozitului pe cifra de afaceri) adoptată de ţările Pieţei Comune începând cu 1 ianuarie 1970, taxa pe valoarea adaugată este o forma evoluată a impozitării generale a mărfurilor.

Denumirea de “taxă pe valoarea adaugată” a acestei obligaţii fiscale ar putea genera confuzii cu privire la natura financiară a acesteia.

Prin dicţionarele de sinonime se prevede că “taxa”este sinonimă cu tariful, respectiv cu preţul serviciilor şi chiar cu costul serviciilor în anumite cazuri, ceea ce în domeniul fiscal înseamnă că “taxa reprezintă tariful, respectiv preţul sau costul serviciilor de care beneficiază plătitorul din partea statului pentru suma platită”, în timp ce “impozitul” este sinonim cu “birul”, cu o “plată obligatorie”, care în unele cazuri nu a avut şi nici nu are legatură cu veniturile şi/sau averea contribuabilului.

Între taxă şi impozit există deosebiri esenţiale de neconfundat, atât din punct de vedere semantic cât şi din punct de vedere al conţinutului lor economic, al interpretării fiscale.

Din punct de vedere semantic, deosebirea dintre impozit şi taxă este pusă în evidenţă în modul cel mai clar prin “Dicţionarul explicativ al limbii române”, în care se arată că impozitul reprezintă “plata obligatorie stabilită prin lege pe care cetăţenii, instituţiile, etc. o varsă din veniturile lor la bugetul statului; dare”, pe când taxa constituie o “plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi. Suma de bani care se plăteşte unor instituţii în schimbul unor servicii prestate sau a unor drepturi”.

Din punct de vedere fiscal, taxele sunt plăţi făcute de bunăvoie, facultative, de persoanele fizice sau juridice, pentru serviciile prestate acestora de catre stat. Deci o persoană fizică sau juridică, pentru orice taxă plătită, beneficiază din partea statului de un serviciu, pe cât posibil direct şi imediat.

Nivelul taxei depinde de felul şi de costul serviciului prestat, de cheltuielile pe care le suportă statul pentru efectuarea serviciului respectiv, taxele mai reprezintă şi preţul dreptului de folosinţă acordat unor persoane fizice sau juridice pentru utilizarea unor bunuri ale sale.

Impozitul, în general, reprezintă plata bănească generală şi definitivă, efectuată de către persoanele fizice sau juridice în favoarea statului, în cuantumul şi la termenele precis stabilite prin lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent, nici direct şi imediat şi nici indirect sau ulterior.

În cazul taxelor, plata este benevolă, pe când la impozite plata acestora este nu numai obligatorie, dar şi precis stabilită, anticipat. La impozite vorbim de contribuţii, iar la taxe avem plăţi.

Contribuţiile sunt obligaţii de plată specifice numai impozitelor, stabilite numai de către stat, datorate numai statului; pe când taxele sunt plăţi benevole efectuate , în general, în

schimbul obţinerii a ceva dorit. În anumite cazuri, plăţile includ şi contribuţii precum plata impozitelor către stat. Taxa se achită în cele mai frecvente cazuri, către persoane juridice private, în funcţie de opţiune, necesităţile, termenele care sunt la latitudinea plătitorului.

De menţionat că mai sunt încă taxe al căror nivel nu acoperă cheltuielile sau costurile efectuate de stat pentru realizarea lucrărilor sau prestarea serviciilor de care beneficiază contribuabilii în schimbul achitării taxelor respective.

Încă din 1992, O. G. nr. 3 privind taxa pe valoarea adaugată preciza în art. 1 că taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, care se stabileşte asupra operaţiunilor privind transferul proprietăţii bunurilor, precum şi asupra celor privind prestările de servicii, valoarea adaugată fiind echivalentă cu diferenţa dintre vânzările şi cumpărările aceluiaşi stadiu al circuitului economic. Taxa se aplică asupra valorii adăugate la fiecare stadiu al circuitului economic şi reprezintă un venit al bugetului de stat. La rândul său, Codul fiscal defineşte taxa pe valoarea adaugată ca fiind un impozit indirect care se datorează bugetului de stat.

Tocmai de aceea, poate ar fi utilă şi schimbarea denumirii acestui impozit din “taxa pe valoarea adaugată”-TVA “impozit pe valoarea adaugată”-IVA.

Din definiţia TVA-ului pe care o avem din Codul fiscal, rezultă ca o caracteristică a taxei pe valoarea adaugată este faptul că reprezintă un impozit indirect, adică un impozit general de consum, care se stabileşte asupra operaţiunilor privind livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate cu plata, precum şi importul de bunuri, fiind suportat de consumatorul final.

Taxa pe valoarea adaugată are un caracter universal, aplicându-se asupra tuturor operaţiunilor impozabile.

De asemenea, este un impozit neutru, pentru că afectează preţul final al unui bun sau serviciu în momentul în care acesta ajunge la consumatorul final, indiferent de numărul de operaţiuni care preced livrarea la consumatorul final.

Taxa pe valoarea adaugată este un impozit transparent, asigurând tuturor persoanelor impozabile posibilitatea de a cunoaşte mărimea impozitului si obligaţia de plată ce-i revine.

Taxa pe valoarea adaugata este caracterizata şi prin unicitate, nefiind dependentă de întinderea activităţii economice.

O ultimă caracteristică a taxei pe valoarea adaugată o reprezintă faptul că se aplică numai în ţara în care produsul se consumă.