Transmiterea Drepturilor de Creanță

1.1. Scurt istoric al instituţiei

Studiul obligaţiilor civile prezintă o importanţa considerabilă, atât din punct de vedere teoretic, cât si din punct de vedere practic.

Interesul practic este relevat, în primul rând, de multitudinea şi nesfârşita varietate a raporturilor juridice pe care oamenii, sub impulsul cerinţelor permanente ale vieţii, le leagă, în fiecare clipă. Pentru a-şi satisface cele mai elementare cerinţe ale vieţii-cum ar fi: procurarea celor necesare traiului, transportul în comun, etc. -oamenii încheie zilnic felurite contracte generatoare de obligaţii. Alături de aceste raporturi, create prin voinţa omului, exista raporturi ce se nasc independent de voinţa acestuia, de exemplu cele ce se nasc în temeiul răspunderii civile delictuale.

Aşadar, cele mai obişnuite acte ale vieţii cotidiene sunt tot atâtea surse de raporturi juridice, care formează obiectul teoriei generale a obligaţiilor.

Obligaţia civilă poate fi definită ca fiind raportul juridic în temeiul căruia o persoană este ţinuta să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea altei persoane.1

Raportul juridic obligaţional se stabileşte între două persoane-subiectul activ(creditorul) şi subiectul pasiv(debitorul) şi are un conţinut economic. El cuprinde dreptul de creanţă ce aparţine creditorului şi datoria(obligaţia corelativă) ce aparţine debitorului.

O problemă care s-a pus de-a lungul timpului a fost aceea dacă latura activă şi latura pasivă a raportului juridic obligaţional pot fi transmise prin acte între vii sau pot fi transformate, adică dacă este admisă transmisiunea cu titlu particular a drepturilor de creanţă şi a datoriilor.

Recunoaşterea unei astfel de posibilităţi s-a produs destul de târziu, datorită dezvoltării comerţului şi a creditului şi sub influenţa progresului tehnic şi ştiinţific.

Patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal la decesul acesteia. Aceasta înseamnă că elementele patrimoniului lui decujus –creanţe şi datorii, alături de drepturile reale-pot forma obiectul unei transmisiuni mortis causa, universale sau cu titlu universal.

Dreptul modern recunoaşte şi transmisiunea cu titlu particular a elementelor raportului juridic obligaţional- creanţa şi datoria.

Dacă dreptul modern recunoaşte aceasta posibilitate, nu la fel se întâmpla şi în vechiul drept roman.

Legătura juridică între subiecţii raportului juridic obligaţional se constituia sub forma unui raport de putere. Legătura juridica nu era una de facto, ci una de jure. Chiar din epoca străveche a fost înţeleasă această deosebire; debitorul intra sub puterea creditorului conform dreptului cetăţii şi nu datorită manifestării unilaterale de voinţă a acestuia. Rezultă cu prisosinţă acest lucru din procedura execuţională străveche: manus injectio.

Fie că era vorba de un debitor dintr-un contract de împrumut de bani(nexum), fie dintr-un contract oarecare, procedura execuţională putea fi declanşată doar in baza Legii cetăţii(chiar dacă până la votarea cunoscutei Lex poetelia-papiria din anul 326 Î. Hr., nexumul cuprindea propria formulă executorie.) şi a delegării creditorului de către magistratul judiciar.

Obligaţia civilă dădea drepturi care depindeau, în exercitarea lor, de voinţa creditorului.

Şi debitorul îşi poate manifesta voinţa după naşterea raportului obligaţional(juris vinculum) dar într-un mod extrem de restrâns: putea să execute obligaţia la care s-a obligat, şi, pe cale de consecinţă, să se libereze, după cum, neexecutând-o, rămânea la dispoziţia suverană a creditorului. Creditorul, personal, hotărăşte dacă să-şi execute debitorul, după cum poate alege diferite forme de executare:

-În epoca veche îl putea ucide pe debitor;

-Îl putea aservi, transforma în servus;

-În epoca Legii celor XII table, putea să-l vândă ca sclav-Trans Tiberim;

-In epoca clasică, ar fi putut obţine pe cale judiciară dublul valorii creanţei, pentru ca, mai târziu să apară aşa-numitele închisori ale datornicilor.

Transmiterea elementelor raportului juridic obligaţional- creanţa şi datoria- era cunoscută şi în dreptul roman, însă ca un mod de stingere a obligaţiilor:

-Novaţiunea prin schimbare de creditor(transcriptio a persona in personam);2

-Novaţiunea prin schimbare de debitor(novatio inter easdem personas).