Tratatul de la Lisabona

CAPITOLUL I

Istoria Uniunii Europene

1. Considerţii introductive

Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Astfel, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute de ani, iar Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie. Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza voinţei de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952. Prima Uniune vamală totală, denumită iniţial drept Comunitatea Economică Europeană (informal chiar şi Piaţa Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 şi implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este, în prezent, "primul pilon" al Uniunii Europene.

Astfel, UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993. Ca preşedinte al Convenţiei pentru Viitorul Europei, fostul preşedinte francez Valéry Giscard d'Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moţiune nu a fost aprobată. Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplineşte criteriile democratice, politice şi economice pentru dobândirea calităţii de membru. În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la şase la 27 de membri. Alte state candidează la aderare. Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbţie a noilor membri, precum şi abilitatea propriilor instituţii de a funcţiona corespunzător în continuare. Extinderile succesive au întărit democraţia, au conferit securitate Europeisecuritate Europei şi au sporit potenţialul său comercial şi de creştere economică.

I. Unificarea unui continent

(a) Uniunea celor 27

Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitaţia adresată către 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere geografic şi ca număr al populaţiei, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care, începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist. Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică şi una morală. A permis unor ţări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, europene nu doar prin poziţia geografică, ci şi din punct de vedere cultural, istoric şi al aspiraţiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

(b) Următoarea extindere

Bulgaria şi România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.

(c) Candidaţi la statutul de stat membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a aplicat pentru statutul de membru în 1987. Poziţia geografică şi istoria politică ale acesteia au condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv aplicaţiei. Totuşi, în octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În acelaşi timp a început negocierile şi cu Croaţia, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârşitul negocierilor.