Tratatul de la Maastricht și Implicațiile lui asupra Evoluției Comunitare

Am ales să discut în această lucrare despre “Tratatul de la Maastricht şi implicaţiile lui asupra evoluţiei comunitare”, deoarece consider că semnarea acestui tratat constituie o etapă importantă în evoluţia procesului integraţionist.

Acest tratat este cel care a deschis calea către ceea ce avea să devină un element major în viaţa de zi cu zi a celor 316 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene: o monedă comună – moneda euro.

Însă această semnare de importanţă istorică nu a condus numai la crearea monedei euro ci şi la alte evoluţii în sectorul financiar. Tratatul de la Maastricht a extins aria de acţiune a Uniunii Europene, ceea ce a determinat crearea unei politici externe şi de securitate comune şi iniţierea unei cooperări poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

Instituirea monedei unice, Euro, ca expresie sintetică a integrării monetare europene, va fi semnul vizibil al acesteia, respectiv al Uniunii Monetare Europene. Ea va impune formarea conştiinţei apartenenţei tuturor membrilor acestei uniuni la un spaţiu monetar unic şi îi va obliga pe toţi cetăţenii să recunoască moneda unică europeană – Euro – ca simbol al dreptului de a obţine în schimbul său o parte din bunurile şi serviciile oferite spre vânzare pe teritoriul uniunii. Această recunoaştere se va dubla cu încrederea colectivă că sistemul care o introduce are capacitatea de a o garanta şi a o individualiza în raport cu alte monede.

Moneda unică va nominaliza spaţiul ei de funcţionare în concertul monedelor contemporane; ea va da nume comunităţii şi îi va purta în lume identitatea.

Introducerea euro a fost numită „o ocazie pentru a atinge cel mai înalt nivel de bunăstare şi câştiguri în eficienţă, comparativ cu orice eveniment sau sistem economic din istoria europeană postbelică” şi „un punct de cotitură pentru mediul european al afacerilor.” Din această perspectivă, euro va unifica Europa occidentală, va încuraja competiţia, va revoluţiona finanţele şi va conduce Europa în cea mai strălucitoare eră economică.

CAPITOLUL I

1. Istoric al Uniunii Europene

Originile Uniunii Europene sunt strâns legate de cel de-al doilea război mondial. Europenii sunt ferm hotărâţi să se asigure că masacrele şi distrugerile la care au fost martori nu se vor mai repeta niciodată. Imediat după sfârşitul războiului, Europa se împarte între est şi vest. Începe Războiul Rece, care va dura 40 de ani. Popoarele din vestul Europei creează Consiliu Europei în 1949. Este primul pas către cooperare, către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană.

Pe data de 9 mai 1950 - ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, îşi prezintă planul referitor la o cooperare aprofundată. De atunci, ziua de 9 mai este sărbătorită în fiecare an ca fiind „Ziua Europei”.

Având în vedere că Europa era în mare parte distrusă de război şi puterile erau ale S.U.A. şi U.R.S.S, S.U.A. a conştientizat necesitatea de a avea o contrapondere pe baze economico-sociale. Acest lucru a fost realizat prin intermediul planului Marshall cunoscut oficial ca European Recovery Program (E.R.P.), fiind primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din al doilea război mondial.

Lansarea proiectului Planului Marshall a avut loc pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunţă lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl consideră legat de problemele economice.

La 19 iunie 1947 miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (Ernest Bevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis ţărilor satelite să participe la Conferinţa de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de U.R.S.S. a ţărilor din sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Kremlin în Europa centrală şi de est la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.

Jean Monnet, numit şi “tatăl Europei”, întrucât a fost principalul inspirator al politicii de integrare recunoştea că “de la Planul Marshall, sprijinul american pentru unirea Europei niciodată nu s-a diminuat, având valoarea cea mai mare în acţiunea ce a condus la ceea ce am ajuns în unificarea Europei.”

Deci, adevăratul început al cooperării europene a fost rezultatul condiţiilor impuse de S.U.A. în momentul acordării ajutorului său, acest plan punând bazele unui sistem de cooperare economică ce va fi la originea primelor proiecte de integrare economică.

Mişcările integratoare care au servit ca precedent construcţiei pieţei comune de mai târziu au fost următoarele:

a. Benelux

În 1922, Belgia şi Luxemburg constituiseră Uniunea Economică Belgo-Luxemburgheză. Apoi, în anul 1943, Olanda, Belgia şi Luxemburg decid, print-un acord de cliring , să îşi unească economiile într-o singură piaţă. La 5 aprilie 1944 acestea semnează un accord de integrare vamală, punerea în practică a acestuia făcându-se la 1 ianuarie 1948. Benelux este numită “laboratorul pieţei comune” întrucât a servit drept inspiraţie în construcţia C.E.E. şi implementarea politici comerciale comune.