Tratatul de la Paris din 1951

Introducere

Actualitatea problemei. Bătrâna Europă a fost teatrul unor confruntări sângeroase în cel de al doilea război mondial,confruntări ce au lăsat în urma lor distrugeri inimaginabile şi numeroase victime omeneşti. Aproape toate statele din Europa s-au aflat la sfârşitul războiului într-o situaţie economică destul de dificilă. Singurul stat participant la război şi care nu a avut prea mult de suferit din punct de vedere economic a fost Statele Unite ale Americii, a cărui economie a progresat datorită producţiei de război. Astfel, pentru a evita prăbuşirea întregii Europe s-a pus la punct un plan ambiţios de ajutorare a statelor afectate planul Marshall.

Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică a lumii. Un edificiu economic ridicat treptat, a cărui activitate a sporit în timp. Prima formă de cooperare europeană este legată de numele lui Jean Monet, ca "inspirator", şi de cel al ministrului de externe francez, Robert Schuman. Ea purta numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi a fost înfiinţată în 1951.

Comunităţile europene au avut drept scop stabilirea între membrii lor a unei apropieri mai puter-nice decât cea ce rezulta din organizaţiile de cooperare. Prima dintre Comunităţi, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), s-a născut dintr-o iniţiativă franceză (un rol important l-a avut Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez de externe, lansa declaraţia, inspirată de Jean Monnet, prin care propunea înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale, metode ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor între state. „Planul Schuman”, menit să evite o nouă conflagraţie mondială, prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a fost semnat pe 18 aprilie 1951, la Paris şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.Fiind încheiat pe o perioadă de 50 de ani,acest tratat a încetat să mai producă efecte la data de 23 iulie 2002. „Pace mondială, realizări concrete, comunitate, fuziune de interese esenţiale, destin de acum înainte comun sunt cuvinte cheie care poarta spiritul şi metoda comunitară şi conservă astăzi toate puterile lor mobilizatoare”.

Scopul lucrării. În această ordine de idei, ne-am propus în prezenta lucrare să efectuăm cercetări referitoare la etapele premergătoare ale Tratatului de la Paris, evoluţia acestuia, conţinutul şi prevederile, scopul acestui tratat, politicile promovate etc.

Conţinutul de bază al lucrării. Lucrarea este alcătuită din introducere, două capitole, concluzii şi referinţe bibliografice.

Capitolul I

Etapele premergătoare semnării Tratatului de la Paris

1.1. Contribuţia Franţei la punerea bazelor Tratatului de la Paris

În trecut Europa era împărţită în sfere de influenţă juridică, iar Franţa constituia un centru impor-tant de gândire juridică europeană, mai ales prin legislaţia sa destul de dezvoltată, care a influenţat legislaţiile altor ţări, iar prin acestea o mare parte a societăţii europene. Modul acesta de influenţă fran-ceză a creat un fel de frontiere juridice europene, altele decât frontierele politice.

Edouard Herriot (1872-1957), scriitor, om politic şi de stat francez, a avut în 1925 o primă iniţia-tivă guvernamentală franceză în favoarea Uniunii Europene,exprimându-şi marea sa dorinţă de a vedea apariţia Statelor Unite ale Europei. În anul 1930 el a lansat ideea realizării unei uniuni europene în cadrul Societăţii Naţiunilor.

Gaston Riou propunea în anul 1928, în lucrarea Europa patria mea, realizarea unei confederaţii con¬tinentale, drept singură posibilitate prin care Europa putea să-şi păstreze poziţia de lider în faţa Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice în competiţia mondială. Apoi, Bertrand de Jouvenel avea să publice în anul 1930 lucrarea Spre Statele Unite ale Europei.

Dar, prima personalitate care a făcut trecerea la acţi¬uni oficiale în favoarea unificării europene a fost Aristide Briand,care, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Franţei,a ţinut un discurs la sesiunea de toamnă a Societăţii Naţiunilor,pe 5 decembrie 1929,în care a propus constituirea Statelor Unite ale Europei, evocând necesitatea de a se stabili între statele europene o legătură de tip federal, un federalism continental.Propunerea lui Briand a dus la desemnarea în 1930 a unei Comisii însărcinate să analizeze posibilităţile con¬crete ale atingerii obiectivului creării uniunii europene, care, însă, a rămas fără vreun rezultat. Totuşi, meritul iniţiativei rămâne incontestabil, deoarece Societatea Naţiunilor a elaborat un memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană, sugestie preluată într-un memorandum al guvernului francez din 1 mai 1930, care atrăgea atenţia asupra necesi-tăţii unei coordonări a politicilor economice, în subordonarea criteriilor politice, preconizându-se şi crearea unui mecanism instituţional simplu, o confe¬rinţă şi un comitet politic permanent.

Însă, impulsul hotărâtor care stă la baza formării Comunităţii Europene l-a dat tot Franţa,prin doi reprezentanţi ai săi: Robert Schuman, ministru de externe,care continua linia ideologică a ilustrului său predecesor, Aristide Briand, şi Jean Monet,comisar general al planului de reconstrucţie în Franţa,care a şi furnizat expertiza tehnică şi administrativă spre o Eu¬ropă unită.Astfel,Franţa oferea Germaniei Fede-rale,cu care se voia o reconciliere după aproape o sută de ani de tensiuni,dar şi întregului continent, o soluţie de anvergură istorică, îmbrăţişată de cancelarul vest-german Konrad Adenauer , care, la rândul său, era preocupat de problema reconcilierii franco-germane, dar şi de asigurarea reintegrării ţării sale între statele vestice dezvoltate.

La 16 aprilie 1948,un grup de 16 ţări europene au semnat Tratatul instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, la Paris, organism european creat ca instrument al cooperării interguverna-mentale pentru gestionarea în comun a ajutorului oferit de State¬le Unite ale Americii şi cunoscut drept Planul Marshall.

În decembrie 1949,omul politic francez Michel Debré propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene,bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales pentru o peri-¬oadă de cinci ani prin vot universal,un Senat format din miniştrii statelor membre,o Adunare Europeană formată din delegaţi naţionali aleşi conform cu numă¬rul locuitorilor (un reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliţi de către arbitru şi o Curte formată din judecători. Propunerea lui Debré a fost urmată pe 9 mai 1950 de altă declaraţie franceză, cea a ministrului de externe al Franţei, Robert Schuman, secondat de Jean Monet. Declaraţia arăta că o comu¬niune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza dezvoltării economice federaliste europene şi va duce la schimbarea situaţiei acestor ţări. Producţia în comun a cărbunelui şi oţelului,precum şi instituirea unei înalte autorităţi pentru luarea deciziilor în noua federaţie europeană, vor avea rol important în pacea regiuni. Robert Schuman propu-nea „să se plaseze ansamblul producţiei franco-germane a cărbunelui şi oţelului sub o Înaltă Autoritate comună,într-o organizaţie deschisă participării altor ţări ale Europei”.În acest fel„va fi realizată în mod simplu şi rapid fuziunea intereselor indispensabile stabilirii unei comunităţi economice şi se va intro-duce fenomenul unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoare mult timp opuse prin diviziuni sângeroase”. Se preciza că „prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care vor adera, această propunere va realiza primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii”.