Uniunea Europeană

CAP.I. Istoricul construcţiei europene

1. Uniunea Europeană – un vis devenit realitate

Pe parcursul istoriei, atât marile imperii politice, cât şi organizaţiile religioase, au încercat fie prin puterea forţei, fie prin puterea credinţei, să realizeze o Europă unită, supusă unor idealuri politice sau unor credinţe unice. Dar ceea ce nu au reuşit nici marile imperii prin puterea forţei, nici marile religii prin puterea dogmelor religioase, au reuşit să realizeze statele suverane în epoca modernă, prin voinţa lor liber exprimată – o Europă a tuturor posibilităţilor.

În aceste condiţii, apare o nouă realitate politică pe plan european care îşi impune încet, dar sigur supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă crearea Europei moderne: puterea statelor suverane. Idea unităţii europene s-a consolidat treptat, ajungând de la stadiul unei simple idei la materializarea acesteia într-un ansamblu cristalizat şi coerent de reguli de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară. Dreptul comunitar a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul unui proces progresiv dobândind trăsături specifice pe parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene, individualizându-se atât faţă de de dreptul naţional al statelor membre, cât şi de dreptul internaţional public, aplicabil în relaţiile dintre state şi organizaţii internaţionale . Dreptul comunitar este dreptul specific al Comunităţilor Europene, cuprinzând un ansamblu de reguli juridice aplicabile în interiorul Comunităţilor, în raporturile juridice aplicabile în interiorul Comunităţilor, în raporturile juridice create între statele membre, între statele membre şi instituţiile comunitare, precum şi între statele membre şi state terţe sau organizaţii internaţionale. Dreptul comunitar se aplică în cadrul Comunităţilor Europene ca un drept intern al acestora, reglementând aspecte de interes comun, lăsând în acelaşi timp la latitudinea statelor membre reglementarea problemelor cu pronunţat cracter intern, statal.

Istoria recentă a Europei este strâns legat¬ă de eforturile realizate imediat după cel de-al doilea război mondial pentru dezvoltarea unor organizaţii comune, înfiinţate prin voinţa liber exprimată a statelor suverane. Cooperarea europeană se va materialize în timp, în principal, la nivelul NATO, Consiliului Europei şi la nivelul Comunităţilor Europene, cuprinzând o sferă de activitate din ce în ce mai diversificată : de la asigurarea apărării şi securităţii globale a statelor membre la crearea unor instituţii comune şi a unei pieţe unice, în care protecţia şi promovarea drepturilor omului se vor afimra ca valori fundamentale.

Cel de-al doilea război mondial a avut ca rezultat, printre altele, cel puţin pentru început, şi consolidarea conştiinţei solidarităţii europene în rândurile foştilor aliaţi. Europa era devastată, cu o economie distrusă, cu milioane de pierderi de vieti omeneşti. Europa trebuia construită pe baze noi. Ideea de cooperare se impunea cu mai multă forţă decât mai înainte. Devenită bipolară, o dată cu declanşarea ,, războiului rece’’, Europa se vedea strânsă între două mari puteri aflate în competiţie încă din februarie 1945, ca urmare a Acordurilor de la Yalta. Devenise evident că nu era posibilă crearea unei Europe mari şi în consecinţă, fiecare din cele două Europe urma să se organizeze separat : una în zona occidentală, cealaltă în blocul sovietic. Tările occidentale s-au orientat, prin forţa lucrurilor spre puterea nord-americană, singura cu potenţial capabil să se opună imperialismului sovietic sub a cărui dominaţie ţările din centru şi estul Europei c¬ăzuseră sau erau pe cale să cadă .

Cooperarea europeană se va dezvolta astfel în trei etape şi pe trei planuri diferite : mai întâi peplan economic, având ca susţinere iniţial planul Marshall şi crearea Organizaţiei de Cooperare Economică ( OECE) ; apoi, pe plan diplomatic şi militar, cu Pactul de la Bruxelles şi Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) ; al treilea pe plan politic şi parlamentar , prin Consiliul Europei. Este şi motivul pentru care Europa a cunoscut în perioada care a urmat războiului 11 mari organizatii, care puteau s¬ă asigure o apărare regională pe cele trei planuri : economic, militar şi politic. Din cele 11 mari organizatii, dup¬ă 1990 au mai rămas - după dizolvarea CAER şi a Pactului de la Varşovia - , 9 mari organizaţii cărora li s-ar putea adăuga una mai nouă, cea apărută din ruinele fostei URSS şi anume Comunitatea Statelor Independente – CSI ( 21 ianuarie 1991).

În cele ce urmează vom examina succint Tratatele mai importante şi Organizaţiile ce au stat la baza evoluţiei Uniunii Europene

Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului

(CECO – Paris, 15 aprilie 1951)

În anul 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda - au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înalta Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre. Tratatul CECO a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi oţel prin interzicerea taxelor de import şi export, precum şi a restricţiilor cantitative asupra circulaţiei acestor produse, împreună cu interzicerea discriminării între producători şi consumatori. Prin realizarea unei pieţe comune, se provoca şi apropierea pe plan politic, la care a contribuit asigurarea raţionalizării producţiei, desfiinţarea piedicilor din calea liberei circulaţii, fixarea preţurilor şi în consecinţă şi ridicarea nivelului de trai pentru lucrătorii din industria carboniferă, cea a oţelăriei precum şi a celor legate de acestea .

Conform Tratatului CECO au fost create patru instituţii :

Înalta Autoritate, compusă din nouă persoane independetnte numite de cele şase state membre fondatoare, reprezenta principala instituţie cu puteri decizionale atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele juridice din cele două industrii şi avea responsabilitatea de a implementa obiectivele Tratatului ;

Adunarea parlamentară alcătuită din delegaţi ai Parlamentelor naţionale cu competenţe de supraveghere ;

Consiliul alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern, cu rol consultativ şi anumite puteri de decizie ;

Curtea de Justiţie alcătuită din nouă judecatori cu sarcina de a aplica şi interpreta dispoziţiile Tratatului ;

CECO a fost proiectat pentru 50 de ani , timp în care, potrivit Preambulului din Tratat urma să se asigure premisele unei comunităţi ,, mai largi şi mai profunde între popoarele mult timp opuse de divizări sângeroase’’.

Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare

(CEA – Paris, 27 mai 1952)

Pe fundalul înăspririi războiului rece , amplificat în iunie 1950 prin declanşarea războiului din Coreea, Europa Occidentală se simţea vulnerabilă şi expusă unei ameninţări sau chiar a unei invazii sovietice. În acelaşi timp, Franţa era angajată în războiul din Indochina şi se temea de crearea în Europa a unui echilibru nou de forţe. În aceste condiţii ,,cei şase’’ , abordând aspectul politic al unificării, au încercat să adopte aceleaşi mijloace care au dus la reuşita CECO, prin care construcţia Europei părea să fi primit un impuls decisiv.