Conceptul de Biodiversitate

Argument

Domeniul protecţiei mediului este definit de extensia practică a ecologiei în soluţionarea problemelor determinate de dezvoltarea sistemului socio-economic.

Din această perspectivă mediul este interpretat sectorial, cu referire precisă la factorii de mediu: apa, aerul, solul, biodiversitatea şi aşezările umane.

Pentru a putea lua măsuri practice de reducere şi combatere a unor fenomene negative ca poluarea, eroziunea solului, dispariţia speciilor de plante şi animale etc ingineria mediului face referire la acest mod de interpretare a mediului. Reglementările, aplicate fie la nivel naţional fie la nivel internaţional, privesc în mod separat apa, aerul, solul, plantele şi animalele, sănătatea umană.

Politica ecologică trebuie să încurajeze înţelegerea modului în care mediul, în sens ecologic, susţine existenţa societăţii umane şi a presiunilor pe care societatea umană le exercită asupra mediului.

Protecţia mediului este o componentă esenţială a dezvoltării durabile.

Punctul de pornire al istoriei conceptului de dezvoltare durabilă este reprezentat de Conferinţa de la Stockholm a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra Mediului Uman din 1972. Atunci a fost pentru prima oară când statele lumii au discutat despre problemele poluării, deşi această discuţie s-a purtat pe fondul unei dispute între Nord - ţările dezvoltate - şi Sud - ţările lumii a treia.

Una dintre consecinţele Conferinţei de la Stockholm a fost crearea Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a Naţiunilor Unite. În 1982, această Comisie a dat la iveală documentul intitulat "Viitorul nostru comun" (Our Common Future), cunoscut mai târziu şi sub numele de Raportul Brundtland - după numele lui Gro Harlem Brundtland, membră a Comisiei, devenită în 1987 Prim-Ministru al Norvegiei. Acest document s-a dorit a fi un raport intermediar al rezultatelor Conferinţei de la Stockholm, încercând să pună în balanţă argumentele referitoare la responsabilităţile ţărilor dezvoltate şi a celor din lumea a treia, urmând să traseze linii directoare pentru viitor.

Concluzia raportului a fost oarecum şocantă pentru vremea aceea: dacă umanitatea va continua să utilizeze resursele naturale în acelaşi mod, dacă incidenţa ridicată a sărăciei va fi ignorată în continuare, dacă vor continua poluarea mediului şi acumularea de deşeuri, atunci este de aşteptat un declin al calităţii vieţii omului. Pentru a descrie modul de stopare a acestui declin, Comisia a utilizat, pentru prima oară, termenul de dezvoltare durabilă:

"Umanitatea are capacitatea de a realiza o dezvoltare durabilă, de a garanta satisfacerea necesităţilor actuale fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi".

Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă este un proces economic care respectă toate nevoile omenirii fără a diminua resursele actuale necesare generaţiilor viitoare.

De fap, acest concept statuează crearea unui mod de a trăi din venitul realizat de natură şi nu din capitalul său.

Noutatea adusă de dezvoltarea durabilă este alăturarea noţiunii de respectare a mediului celorlaltor două elemente esenţiale ale ecuaţiei: asigurarea securităţii economice pentru toţi şi crearea unei societăţi echitabile.

Conceptul dezvoltării durabile s-a afirmat plenar în cadrul Conferintei Naţiunilor Unite pentru Mediu si Dezvoltare (UNCED) din 1992 de la Rio de Janeiro unde s-a reuşit definirea acestui concept, ca fiind acea dezvoltare care

"se confruntă cu nevoile prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile proprii".