Depozitarea controlată a deșeurilor și impactul aceteia asupra mediului

Introducere.

Aspecte ale gestionării deșeurilor.

Dezvoltarea durabilă reprezintă scopul politicilor şi strategiilor de dezvoltare economică şi

socială continuă (susţinută) în care determinarea calităţii mediului şi epuizarea resurselor naturale de

care depinde activitatea umană în viitor ocupă un loc central.

Recomandările practice pentru realizarea dezvoltării durabile sunt:

 fluxul substanţelor necesare ar trebui să fie administrate astfel încât să se faciliteze şi

încurajeze refolosirea şi reciclarea optimă, prin aceasta evitând irosirea şi prevenirea epuizării

stocului de resurse naturale, “rezervorul” de materii prime fiind limitat;

 producerea şi consumul de energie ar trebui să fie optimizat în funcţie de resursele

disponibile (raţionalizat);

 consumul în societate şi modul de viaţă ar trebui în consecinţă schimbat.

În acest context, gospodărirea deşeurilor ocupă un rol important deoarece ele reprezintă nu

numai o potenţială sursă de poluare, dar pot constitui şi o sursă importantă de materii prime secundare

cât şi o sursă de energie.

Alegerea priorităţilor în acest sector are consecinţe directe din punct de vedere economic cât şi

din cel al mediului. Ea este în legătură nu numai cu politicile de mediu dar şi cu politicile tehnologice,

economice şi de consum.

Tendinţele actuale privind deşeurile au în vedere două aspecte:

 diminuarea volumului de deşeuri;

 pericolul poluării mediului.

Strategia modernă privind gospodărirea deşeurilor include o ierarhizare a opţiunilor de

management al acestora în care primul accent este pus pe prevenirea producerii deşeurilor. Aceasta

este urmată de promovarea acţiunilor de reciclare şi refolosire şi apoi optimizarea metodelor de stocare

finală a deşeurilor.

În figura 1 este indicată schema strategiei managementului deşeurilor.

În cadrul strategiei gospodăririi deşeurilor o atenţie deosebită se acordă:

- prevenirii apariţiei exagerate a deşeurilor;

- rezolvării problemei deşeurilor la sursa de generare a lor;

- încurajarea refolosirii şi reciclării deşeurilor.

De asemenea, se recomandă din punctul de vedere al eficienţei reciclării, separarea deşeurilor

chiar la sursă, acordarea de priorităţi pentru traseul urmat de diferitele deşeuri şi promovarea securităţii

depunerii finale.

Ulterior, aplicarea analizei ciclului de viaţă a produselor confecţionate din materiale reciclate va

fi promovată astfel încât să permită implicarea întregii populaţii în realizarea scopurilor ce trebuie

atinse într-o perioadă anume stabilită.

Acolo unde este cazul se vor aplica instrumente economice şi financiare cum ar fi subvenţii,

contribuţii, etc.

Măsurile legislative privind gospodărirea deşeurilor trebuie să urmărească adaptarea unor

directive speciale pentru ambalare, incinerare, control şi redarea în uz a locurilor de depunere şi a unei

directive mai generale privind răspunderea civilă pentru stricăciuni şi fapte aduse mediului.

Fig. 1. Managementul deșeurilor

Capitolul 1. Cadrul legislativ.

1.1. Elemente esențiale ale politicii internaționale de mediu.

Momente cheie

Apărută pe agenda de lucru la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândește un

caracter distinct o dată cu semnalarea de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale și a

deteriorării rapide a calității apei, aerului și solului.

Comunitatea internațională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel

global, pe care a căutat să le definească și să le aplice prin intermediul unui cadru internațional

adecvat. Acest cadru de acțiune la nivel internațional s-a format în timp și se află într-o evoluție

dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convențiilor sau cu

caracter neobligatoriu, în forma declarațiilor, rezoluțiilor, sau seturilor de linii directoare și orientări

politice, măsuri instituționale și mecanisme de finanțare viabile.

Comunitatea internațională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferința de la Stockholm

privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului global și a necesităților de dezvoltare. În

urma conferinței au rezultat:

 Declarația de la Stockholm, conținand 26 de principii;

 Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:

- Programul pentru evaluarea mediului global;

- Activitățile pentru managementul mediului;

- Măsurile de sprijin.

 Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, al cărui Consiliu de Conducere și Secretariat

au fost înființate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

 Fondul voluntar pentru Mediu, înființat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile

financiare ale Națiunilor Unite.

Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internațional pentru tratarea

problemelor mediului.

De la înființarea sa, în baza recomandarilor Conferinței de la Stockholm, Programul Națiunilor

Unite pentru Mediu a desfășurat o serie de activități pentru a-și manifesta în cadrul sistemului ONU

rolul sau catalizator și coordonator în domeniul mediului:

 Orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului și a

solurilor;

 Orientarea pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările

climatice, defrișarea și deșertificarea, conservarea biodiversității, traficul internațional de

produse și deșeuri toxice și periculoase, protejarea mediului în perioade de conflict armat.

Problemele globale ale mediului au început să devină predominante și au creat necesitatea

inițierii unor acțiuni suplimentare pentru creșterea conștientizării publice, care să determine

comunitatea internațională să ia în timp util măsuri funcționale, atât pe plan internațional cât și

național. Evaluarea acestor “noi” probleme ale mediului a condus la recunoașterea faptului că s-a

realizat un progres prea redus în integrarea protecției mediului în politicile și activitățile de dezvoltare,

respectiv obiectivul consacrat prin principiul 13 al declarației de la RIO nu a fost realizat.