Echilibrul ecologic și efectele majore ale poluării mediului

ARGUMENT

Mediul înconjurător este constituit din totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prijn activitatea umană, care în strânsă interacţiune influenţează condiţiile de viaţă ale omului şi de dezvoltare a societăţii.

Apa, aerul şi solul, elemente constituiente ale biosferei, sunt cunoscute şi sub denumirea de factori de mediu. În fiecare dintre acestea se dezvoltă o faună şi o floră specifice, cărora, pentru a putea supravieţui, trebuie să li se asigure un mediu ambiant cât mai curat şi sănătos.

Aerul sau atmosfera este învelişul gazos al planetei, indispensabil vieţii, este amestecul de gaze ce acoperă globul pământesc. Acest amesctec de gaze asigură viaţa pe Pământ şi ne protejează de razele dăunătoare ale Soarelui.

Atmosfera este formată din circa 10 gaze diferite în mare parte azot (78%) şi oxigen (21%). Acel 1% rămas este format din argon, dioxid de carbon, heliu şi neon.

Toate aceste gaze, sunt gaze neuter, adică nu intră în reacţie cu alte substanţe. In atmosferă însă se găsesc şi urme de dioxid de sulf, amoniac, monoxid de carbon, azot, precum şi gaze nocive, fum, praf, cenuşă vulcanică, etc.

Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-a menţinut timp de milioane de ani, este acum ameninţat de activitatea omului. Poluarea aerului, respectiv, calitatea acestuia sunt cele mai grave probleme pe termen scurt şi mediu din punct de vedere al sănătăţii oamenilor şi mediului. Aerul poluat este mai greu de evitat decât apa poluată. El pătrunde peste tot, dăunează sănătăţii, degradează mediul şi construcţiile. Poluanţii din aer au efecte directe asupra sănătăţii omului şi mediu.

Pe bună dreptate, învelişul aerian (atmosfera) este un component fundamental al materiei deoarece :

-întreţine viaţa pe Pământ, adică nici o vieţuitoare nu ar putea exista fără aer mai mult de cîteva minute ;

-de prezenţa atmosferei depinde păstrarea căldurii la suprafaţa pământului ;

-are un rol de filtru natural perfect – stratul de ozon absoarbe o mare parte din radiaţiile ultraviolete, iar dioxidul de carbon şi vaporii de apă absorb radiaţiile ultraviolete şi infraroşii ;

-reglează lumina solară pe suprafaţa Terrei, făcând posibilă alternarea zilei cu noaptea ;

-protezează pămîntul de ploaia de meteoriţi ;

-face posibilă existenţa fenomenelor meteorologice ;

-asigură oxigenul necesar tuturor vieţuitoarelor.

O apă este considerată poluată când compoziţia sau starea sa fizică, ori chiar estetică, sunt modificate direct sau indirect de acţiunile omului, în aşa măsură că nu se mai prestează a fi utilizată în stare naturală. Autoepurarea este însuşirea de care dispune o unitatea acvatică (râu, lac etc.) de a asorbi, fără a suferi daune, o anumită încărcătură de poluanţi, de a se asigura distrugerea sau mineralizarea elementelor poluante respective.

Gradul de poluare , cât şi posibilităţile de autoepurare, se apreciază prin doi termeni:

-cantitatea de oxigen din apă;

-prezenţa unor produşi străini, nocivi sau toxici în anumite cantităţi.

Dozele limită de elemente toxice ce le poate suporta o apă, fără să axfisieze vieţuitoarele, sunt foarte variabile, după întrebuinţarea ce urmează a fi dată apei. Scăderea conţinutului de oxigen şi otrăvirea cu alte elemente toxice se combină, de obicei, cu adosul apelor menajere şi al celor deversate de industrie sau agricultură. În ultimul timp sau luat măsuri drastice de epurare, care au dat rezultate bune.

Poluarea urbană se manifestă prin evacuarea apelor menajere, fie prin canale, în râuri sau ocean, fie infiltrate în pânza freatică. Canalele coletează conţinutul instalaţiilor sanitare, al bucătăriilor, încărcate cu reziduuri organice, cu bacterii patogene, cu detergenţi etc.

Lupta împotriva poluării a început printr-o serie de legi unilaterale, care în ultimul timp au căpătat, în multe ţări, caracter unitar de lege cadru. S-au elaborat totodată programe ce vizează tehnici tot mai puţin poluante, ca şi tehnici de epurare a apelor înainte de a fi deversate în râuri, în lacuri sau mare. Staţiile de epurare reprezintă principalul mijloc pentru tratarea apelor poluante, mai ales a celor menajere. Se aplică mai întâi “pretratament”, care reţine materiile grosiere, nisipurile şi chiar uleiurile şi grăsimile.

Apoi se face tratarea de epurare propriu-zisă în “bazine de oxidare”. Există totuşi o serie de săruri, toxine, pesticide, hidrocarburi care trec şi prin acest filtru.

Pentru apele marine există convenţii care prevăd obligaţia fiecărui stat de a avea, în porturi, instalaţii pentru colectat reziduuri de hidrocarburi, interdicţia de a lua apa ca rest în cisternele de petrol, interdicţia totală de a vărsa reziduuri petroliere în Marea Baltică, Mediterană, Marea Nordului.

I. EFECTUL DE SERĂ ŞI ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ A PĂMÂNTULUI

Efectele impactului uman asupra sistemelor ecologice sunt multiple şi pot conduce la:

-diminuarea ponderii sistemelor naturale în favoarea celor antropizate;

-reducerea diversităţii biologice;

-modificări climatice;

-diminuarea stratului de ozon;

-ploi acide.

Aerul atmosfric este unul dintre factorii greu de controlat, deoarece poluanţii, odată ajunşi în atmosferă, se disipează rapid şi nu mai pot fi practic captaţi pentru a fi trataţi. În atmosfera impurificată se găsesc frecvent numeroase substanţe chimice care reacţionează cu oxigenul din aer sau trec în faze de agresivitate mai mare decât cea avută la evacuarea din diferite surse. Gazele emise în atmosferă în urma activităţilor umane formează un adevărat ecran între soare şi Pământ.

Aceste gaze produc o serie de fenomene specifice aerului atmosferic, dintre care de o importanţă deosebită sunt : efectul de seră şi potenţialul de încălzire globală, stratul de ozon şi ploile acide.

1.1 FORMAREA EFECTULUI DE SERĂ

Temperatura Pământului este determinată de echilibrul dintre radiaţiile provenite de la Soare şi cele de pe Pământ.

Învelişul gazos al Pământului conţine o serie de gaze, provenite în principal din activităţile umane, care, asemănător sticlei din interiorul serelor, permit trecerea majorităţii radiaţiilor solare.

Razele solare străbat atmosfera şi pot fi: o parte mai mică absorbite direct de atmosferă, o altă parte este difuzată în toate direcţiile, a treia parte ajunge pe sol.

Pământul le radiază sub formă de radiaţii infraroşii sau termice, care ajungând la învelişul gazos din atmosferă sunt în mică parte absorbite, iar cea mai mare parte ajunge din nou pe Pământ, încălzindu-l.

Gazele care se găsesc în mod natural în atmosferă şi au capacitatea de a capta o parte din radiaţiile infraroşii se numesc „gaze de sera”. Aceste gaze sunt în principal dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), oxizii de azot (N2O şi NO2), ozonul (O3), freonii (clorofluorocarbonii, CIFC), halonii (bromofluorocarbonii CFBr).